Părintele Gavril Miholca s-a născut la 10 aprilie 1943, în Maramureș, provenind dintr-o familie cu mai mulți copii. A făcut numai două clase elementare, restul de două completându-le după armată. De mic s-a bucurat de respectul și prețuirea tuturor, familia sădindu-i o credință atât de puternică încât, deși de la 9 ani a fost slugă, colegii lui muncitori de mai târziu îl socoteau ca pe un preot, căci era blând și tăcut, preocupat de rugăciune și de citirea Sfintei Scripturi. Aceasta se întâmpla încă din timpul angajării pe șantier la Târgul Lăpuș, între 1961-1964 și 1967-1968. Se pare că la îndemnul părintelui Cleopa Nanu, pe atunci paroh în satul Baba, a urmat Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș, absolvind primul, cu media 10, în data de 26 iunie 1971.
A fost diacon și secretar la Arhiepiscopia Clujului
Gavril Miholca a iubit foarte mult liniștea, singurătatea, se izola de ceilalți copii de vârsta lui și se deprindea cu fapta bună. În timpul Seminarului n-a cunoscut decât drumul dintre biserică și școală, iar mai târziu niciodată n-a ieșit pe poarta mănăstirii. Timp de 6 luni, arhiepiscopul Teofil Herineanu al Clujului va încerca să-l păstreze ca diacon și secretar, dându-și seama de sfințenia și râvna sa. Însă dorința fierbinte a părintelui Gavril Miholca era de a sluji Domnului și oamenilor într-o parohie. Va fi hirotonit preot celib în 1972. După o scurtă perioadă ca eclesiarh la Catedrala din Cluj (1 august – 1 decembrie 1972), i se dă parohia Cubleșul Someșan, unde va sta 15 ani, iar în 1986, prin pensionare de boală, se stabilește la Mănăstirea Nicula. Părintele era uscăţiv, de statură mijlocie, controlat în mișcări, parcă apăsat tot timpul, copleșit de un fior fierbinte care îl mistuia și îl înălța necontenit. Când a mers la Cubleș, a găsit biserica aproape dărâmată, fără casă parohială și aproape fără credincioși. Atunci s-a apucat să zidească atât pe plan material, cât și spiritual.
A purtat cu el timp de 15 ani o boală necruțătoare: cancerul
Părintele nu punea accent pe cele materiale, pe trup, ci ținea mult la suflet și-l hrănea cu o necontenită rugăciune. Era mereu blând, iar când dojenea, o făcea cu atâta blândețe încât și cel mai împietrit om se simțea rușinat. Se ruga pentru tot, încă de mic sinceritatea și ardoarea sa au devenit o rugăciune neîncetată. Se prea poate să fi avut darul rugăciunii inimii chiar în lume fiind. Ca dovadă, rugăciunea îl mistuia, plângea în timpul Sfintei Liturghii, pe care o făcea cu frica de Dumnezeu, cu adâncă evlavie. Când n-a mai putut sluji, venea, se îmbrăca în hainele preoțești și participa cât de cât la slujbă. Dar minunea cea mai mare s-a petrecut cu el însuși, purtând timp de 15 ani o boală necruțătoare (cancerul), pentru care a cerut de trei ori lui Dumnezeu să o îndepărteze și, înțelegând că aceasta este mântuitoare, a purtat-o cu bucurie. De trei ori a trecut prin moarte clinică, medicii afirmând, cu 10 ani înainte de a pleca dintre noi, că e imposibil să mai trăiască. Agravându-se boala, părintele Gavril Miholca se va retrage în 1985 la Mănăstirea Nicula, întreaga obște primindu-l cu drag, cum o afirmă într-o adresă din 20 iulie 1985 către Arhiepiscopie. La 9 mai 1986 este tuns în monahism. Trebuia să fie de Bunavestire, dar s-a amânat pentru că era foarte bolnav. La 1 august 1986 este pensionat de boală. Avea doar 43 de ani.
S-a retras la mănăstire pentru a se pregăti de întâlnirea cu Hristos
Când se ruga pentru oameni, preotul Miholca uita de sine, stătea neclintit ca o lumânare, deși vedeai cum se topește. Stătea multă vreme cu credincioșii care-l căutau ca pe ”pâinea caldă”. Postea mult, nu mânca și nu se odihnea până nu termina cu toți. Cei ce l-au cunoscut mărturisesc faptul că din cauza asta i-a venit îmbolnăvirea, pentru că tare mult se ostenea și se sacrifica pentru aproapele. Se știe, cancerul este boala stresului ori a sacrificiului până la jertfa supremă. Dar și cei din jur îl iubeau și se rugau cu lacrimi pentru vindecarea sa. Suferința era atât de grea încât cei ce-l priveau cu greu suportau să-l vadă. Nevoind vreun medicament, boala îi cutremura trupul firav, dar sufletul său era cutremurat de întâlnirea cu Stăpânul său. Suferința a durat până la 1 octombrie 1988, când, la praznicul Acoperământului Maicii Domnului, sufletul său s-a înălțat la Domnul pentru a-și primi meritata răsplată, iar trupul i-a fost așezat în cimitirul mănăstirii, mormântul său fiind străjuit de o frumoasă cruce din piatră făcută de credincioșii dragi de la Cubleș.
Cuvinte de învăţătură ale părintelui Gavril Miholca
• ”Doamne ajută, Doamne ajută să pot să-mi duc crucea, cum mi-o rânduit-o Bunul Dumnezeu”.
• ”Am săvârșit Liturghia și n-am știut ce săvârșesc. Dar Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a miluit și nu m-a lăsat în întuneric. O mie de ani de aș trăi în această boală n-aș putea să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru mila pe care a avut-o spre mine. Mai bine să stau o mie de ani pe patul de suferință, decât să mai stau o clipă cum nu se cuvine înaintea Lui”.
• ”Cand ai pierdut sfințenia, ți-a luat satana aerul mântuirii”.
• ”Satana poate cuceri un om [chiar] și de pe calea mântuirii dacă face fapte rele, dar de pe calea pierzării toți sunt ai lui [vorbea de sectari] orișice fapte ar avea”.
• ”Dacă aș fi capabil să sufăr atât de mult încât să se poată mântui acest om, I-aș cere lui Hristos să-mi dea suferință numai ca să vadă și el bucuria răsplătirilor viitoare”.
• ”Știi tu înaintea cui stăm? Amintește-ți mereu acest adevăr: că stăm înaintea lui Dumnezeu”.
0 Comentarii