- Dan Andronic. 14 iulie 2026
Din cuprinsul articolului
Ziua națională a Franței, celebrată pe 14 iulie, este asociată universal cu un moment epic: asaltul asupra Bastiliei din 1789. În iconografia clasică, evenimentul este pictat în tușe eroice: o mulțime asuprită dărâmă zidurile unei închisori uriașe, simbol al absolutismului regal. Eliberând sute de deținuți politici condamnați de regimul absolutist al lui Ludovic al XVI-lea. Foto: Libertatea conducând Poporul, pictură de Eugène Delacroix. sursa: Wikipedia.
Însă, dincolo de romantismul manualelor de istorie, cercetările recente bazate pe arhivele franceze și jurnalele diplomatice britanice din acea epocă relevă o realitate mult mai pragmatică, presărată cu detalii inedite și paradoxuri absurde. Mult mai puțin mister și mai multă istorie.
Căderea Bastiliei nu a fost un plan măreț de eliberare ideologică, ci o revoltă de moment determinată de panică, foame și o căutare disperată de praf de pușcă.
Bastilia, gravură de Friedrich Polack (1834-1915). sursă: Wikipedia
Ce mai reprezenta Bastilia în 1789
Pentru a înțelege importanța evenimentului, trebuie demontat cel mai mare mit: acela că Bastilia era plină de dizidenți politici torturați în secret.
Istoricii francezi moderni, precum Jean Tulard sau François Furet, au demonstrat pe baza registrelor originale ale închisorii că cetatea își pierduse de mult utilitatea opresivă.
În dimineața zilei de 14 iulie 1789, în interiorul fortăreței masive cu opt turnuri se aflau exact șapte prizonieri:
- Patru falsificatori de bani, Jean La Corrège, Bernard Laroche, Jean de Laège și Antoine Tavernier, care își așteptau procesul pentru fraudarea sistemului bancar parizian.
- Doi bolnavi mintal, Auguste Tavernier și Contele de Whyte, care fuseseră internați acolo la cererea familiilor lor, deoarece azilurile vremii erau considerate mult mai insalubre.
- Un nobil, Contele de Solages, închis la cererea tatălui său pentru un comportament imoral grav (incest).
Celebrul Marchiz de Sade fusese deținut la Bastilia până cu doar zece zile înainte de asalt. El a fost transferat de urgență la azilul Charenton pe 4 iulie, după ce începuse să urle de la fereastra celulei sale, printr-o pâlnie improvizată, că gardienii măcelăresc prizonierii, incitând populația din cartierul Saint-Antoine la revoltă.
Mai mult, fortăreața era atât de costisitoare pentru bugetul regal, încât însuși Ludovic al XVI-lea aprobase un plan urbanistic de demolare a ei cu câțiva ani înainte, dorind să construiască în locul ei o piață publică dedicată lui Ludovic al XVI-lea. Din cauza birocrației și a lipsei de fonduri, proiectul fusese amânat.
Adevărata miză a asaltului
Dacă închisoarea era aproape goală și programată pentru demolare, de ce s-a vărsat sânge pentru ea?
Răspunsul se află în rapoartele trimise la Londra de ambasadorul britanic din acele zile, Ducele de Dorset, păstrate în arhivele diplomatice engleze.
Parizienii nu au atacat Bastilia din considerente filosofice, ci din necesități militare urgente. Cu câteva zile înainte, regele masase trupe de mercenari elvețieni și germani în jurul Parisului și îl demisese pe Jacques Necker, ministrul de finanțe extrem de popular. Temându-se de un masacru regal, populația s-a organizat într-o miliție civilă, denumită Garda Națională.
În dimineața de 14 iulie, revoluționarii au asaltat Hôtel des Invalides, azilul veteranilor de război, de unde au confiscat aproximativ 30.000 de muschete. Însă armele erau complet inutile fără muniție.
Guvernatorul militar al Parisului mutase în secret toată rezerva de praf de pușcă a orașului într-un singur loc considerat sigur: Bastilia. Mulțimea s-a îndreptat spre fortăreață exclusiv pentru a pune mâna pe cele 250 de butoaie cu praf de pușcă.
Libertatea conducând Poporul, pictură de Eugène Delacroix. sursa: Wikipedia
Anatomia unei capitulări sângeroase
Apărarea Bastiliei era asigurată de un detașament format din 82 de invalizi, soldați bătrâni, parțial infirmi și 32 de mercenari elvețieni, sub comanda guvernatorului, marchiz de Launay. Acesta nu era un tiran sângeros, ci un administrator speriat care a încercat ore în șir să negocieze cu delegații revoluționarilor.
De Launay a comis însă o eroare tactică majoră: a ordonat retragerea soldaților din curtea exterioară în cea interioară, iar când mulțimea a năvălit în prima curte, s-au tras focuri de armă confuze. Mulțimea a crezut că a fost atrasă într-o capcană, iar negocierile s-au transformat într-un măcel. Situația s-a tranșat abia când un grup de soldați rebeli din armata regală a adus în fața porților Bastiliei tunurile aduse de la Invalides.
Văzând tunurile îndreptate spre porți, De Launay a capitulat în schimbul promisiunii că viața garnizoanei va fi cruțată. Promisiunea a fost încălcată instantaneu de mulțimea furioasă: guvernatorul a fost linșat, decapitat cu un cuțit de buzunar de către un măcelar numit Desnot, iar capul său a fost înfipt într-o suliță.
Devenind prima imagine macabră a Terorii ce avea să urmeze.
Bernard Jourdan, marchiz de Launay, guvernator Bastilia. sursa: Wikipedia
De ce a fost un eveniment crucial
Dacă, din punct de vedere militar și logistic, asaltul a fost haotic și cu o miză minoră, consecințele sale politice au fost seismice. Bastilia a căzut nu pentru că era o fortăreață militară de neînvins, ci pentru că era simbolul fizic al legăturii dintre rege și supușii săi.
Istoricul englez Thomas Carlyle, în monumentala sa lucrare The French Revolution: A History, subliniază că prăbușirea Bastiliei a reprezentat „moartea simbolică a feudalismului”. Din acel moment, suveranitatea s-a mutat de la Palatul Versailles în stradă, la poporul parizian.
Consecințele nopții de 14 iulie
Recunoașterea legală a Revoluției. Regele a fost obligat să vină la Paris, să îl repună în funcție pe Necker și să arboreze cocarda tricoloră. Culoarea albastră și roșie a Parisului, flancând albul regalității.
Demolarea fortăreței a început chiar a doua zi, sub conducerea unui antreprenor pe nume Pierre-François Palloy. Pietrele din Bastilia au fost cioplite în miniaturi ale închisorii și trimise în toate provinciile Franței ca suveniruri ale libertății, iar o parte din ele au fost folosite pentru a construi podul Pont de la Concorde din Paris. Pentru ca poporul „să calce în picioare vechea tiranie”.
Ce sărbătoresc francezii pe 14 iulie? Paradoxul din 1790
Într-o ultimă ironie istorică, Ziua Națională a Franței nu celebrează în mod oficial sângerosul asalt din 14 iulie 1789. Atunci când legea a fost adoptată în 1880, parlamentarii francezi au considerat că data de 14 iulie 1789 a fost mult prea violentă pentru a fi sărbătorită ca o zi a unității.
În schimb, legea stipulează că se sărbătorește 14 iulie 1790, Fête de la Fédération (Sărbătoarea Federației). Aceasta a fost o ceremonie uriașă de reconciliere națională, desfășurată pe Champ de Mars la exact un an de la căderea Bastiliei, unde regele, armata și poporul au jurat credință noii constituții.
Astfel, printr-un compromis legislativ inteligent, Franța celebrează astăzi armonia și unitatea civică născute din cenușa unui colos de piatră dărâmat dintr-o confuzie istorică.
Citește și:
- Rectorul Mihnea Costoiu, atac la politicienii fără carte. „Lumea se schimbă și e dominată de prostie”
- Câmpulungul se pregăteşte de sărbătoare! Urmează o săptămână de spectacole, expoziţii, lansări de carte şi premieri
0 Comentarii