Privitor îngrijorat la acțiunile unor concetățeni pe harta lumii, inclusiv la larma demagogică din interior, am adus în discuție cu unii cunoscuți, de până la 75-80 de ani, ce le spune „Rusaliile Negre”, la care răspunsul a fost că nu știu, nu am auzit, sau am citit ceva în literatură. Mă simt obligat să fac câteva destăinuri, le consider necesare pentru opina publică din zilele noastre, asupra unor perioade sumbre din istoria noastră pe care să ne ferim a le mai petrece vreodată.
Aveam 18 ani, absolvisem Liceul Tehnic Horticol Geoagiu-Hunedoara. Urmând să resusțin examenul de admitere la facultate în anul următor, am reușit, în urma unui interviu la Trustul Gostat Craiova, să mi se încredințeze funcția de șef secție Salcia a Gospodăriei Agricole de Stat Gârla Mare. Secția deținea 800 ha cu bumbac. După noaptea de 17-18 iunie, când au fost Rusaliile în 1951, secția și-a sporit suprafața cu încă 700 de ha. Ce s-a întâmplat? 45.000 de locuitori, de-a lungul graniței cu Iugoslavia, începând de la Timișoara până la Cetate, de regulă oameni cu stare materială bună, au fost scoși în toiul nopții din case de grupuri de milițieni; li s-a spus că sunt deportați, pot lua în vagoane ce doresc. N-au fost înștiințați nici de ce, nici unde sunt duși. Acțiunea a avut loc ca urmare a unei rupturi politice la nivel internațional, respectiv excluderea Iugoslaviei din Comintern, o organizație bolșevică înființată în 1919 pentru a coordona unitar comunismul în lume.
Conducătorul Iugoslaviei, Iosif Broz Tito, nerespectând întocmai principiile, a fost declarat deviaționst. Acțiunea de așa are amploare trebuia să asigure frontiera cu dușmanul presupus, catalogând elemente cu bogat factor de risc etniile de sârbi, aromâni, germani, dar și numeroși bănățeni, declarați titoiști; a avut loc la bază o hotărâre a unui organ de ordin inferior, Ministerul de Interne al R.P.R., care, la 15 martie 1951, a emis un Decret ce prevedea că se poate dispune mutarea din orice localitate a celor care prin manifestările lor dăunează construirii socialismulului în R.P.R. Celor mutați li se putea stabili domiciliul oriunde. În cazul celor 45.000, transformați în coloniști în propria țară, a fost aleasă Câmpia Bărăganului, slab populată, slab dezvoltată, departe de orice frontieră. Scoși în miezul nopții din case (acțiunile de acest gen trebuiau să aibă un mare grad de surprindere), oamenii și-au luat câteva haine, chiar piese de mobilier, unii și câteva animale din ogradă. La gară, cu toții de-a valma, au fost urcați în vagoane. Nimeni nu știa unde sunt duși. Toți se temeau de Siberia, la ruși, de unde nu se vor mai întoarce.
S-au bucurat când au fost descărcați în România, în gările din Bărăgan-Dudești, Dropia, Movilița ș.a. Li s-a dat un număr pe care l-au găsit pe un țăruș înfipt în plin câmp cu grâu în pârgă. În plin soare dogorâtor, fără nici măcar umbra unui pom. S-au bucurat și și-au alungat gândurile de a da foc la vagoane dacă urmau să fie trecuți dincolo. Primele nopți sub cerul deschis, fără niciun adăpost, în lanurile de grâu, între scaeți și ciulini. Și-au făcut bordeie săpând gropi în lanuri, acoperindu-le cu stuf și paie, înfiripându-și adevărate sate. Munceau pe la gospodăriile de stat din zonă, neavând voie să depășească limitele care erau păzite de santinele. Mulți și-au găsit sfârșitul în aceste locuri străine, îngropați în cimitire improvizate, oasele fiindu-le împrăștiate de tractoare după ce li s-a permis să plece, să se întoarcă acolo unde a mai putut fiecare.
În vara anului 1951, alături de culesul bumbacului necopt, depozitat în camerele unor vile deținute de secție, a trebuit să preiau terenurile celor plecați, 35 de gospodării din Cujmir și satele alăturate. De asemenea, gestionarea locuințelor acestora, cu beciurile în care lăsaseră mare parte din agoniseală. În Cujmir am locuit în casa preotului dislocat și el, amimtindu-mi de dudul din curte încărcat de găini, între care un cocoș destul de cântăreț. Venind toamna, perioada normală de însămânțare fiind depășită, a trebuit să folosesc semănătorile cu tuburile numai pentru conducerea semințelor pe pământ, improvizând, pentru acoperire, grape de mărăcini. Obligat să folosesc grâul așa cum l-am găsit, neselecționat, am fost reclamat și anchetat drept „sabotor”: Ovăzul fiind impuritatea principală, mi-a venit ideea salvatoare; ovăzul se seamănă primăvara, înseamnă că, răsărind toamna, odată cu grâul, va degera. Nici vorbă de mașini în epocă, dispuneam de un docar cu care circulam pe tarlale, pe drumurile publice, cu autorizație specială de frontieră. Remarc pe toate șoselele din zonă bannere uriașe cu figura lui Tito, cu o bardă în mână din care se scurgea sânge. Începuse chiar construcția de cazemate. Am evocat, pentru a nu fi uitat, un episod trist adus în țara noastră de extremismul roșu.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. În aşteptarea noului ministru
Citește și Pastila de frumos. Incertitudine generalizată în societatea românească
0 Comentarii