În completarea la ediția trecută, urmare a sesizării unui coleg care a lecturat-o și mi-a reamintit că am omis un eveniment subliniat de mine cu diferite ocazii, din perioada loturilor demonstrative despre care precizam că au dus la generalizarea îngrijirilor în toate livezile prin 1959-1960, consemnez, pentru istorie și pentru a reflecta întâmplarea. La Stațiunea Voinești, anual, veneau grupuri de tehnicieni din întreaga țară pentru a cunoaște realizările și uneori pentru a participa, concret, la unele lucrări. Cu greu, pentru un grup de specialiști din IAS-uri, am mai găsit, lângă Spitalul din Voinești, două rânduri de Ionathan, cu 40-50 pomi dezvoltați, dar fără nicio îngrijire, aparținând unei localnice, văduvă, dna Marina, care și-a dat acceptul să intervenim.
Am început tăierea, operațiunea de căpătâi în regenerarea pomilor neîngrijiți: rărirea a avut în vedere 3-4 ramuri chiar de schelet de ordinul I, coroanele fiind supraîndesite. Scurtările, de asemenea, au presupus eliminarea a 1-2 m din lungimea ramurilor îmbătrânite. Sub pomi, o mare grămadă de ramuri. A apărut dna Marina și a descoperit „jaful de sub pomi”, cu un topor, ocărându-ne, s-a repezit strigând „îi tai de tot”. Soarta a făcut ca în acest grup de la IAS „30 Decembrie” să participe o persoană care, în timp, a coordonat din Ministerul Agriculturii destinele pomiculturii românești, sprijinit și de numele ce îl purta, Ion Ceaușescu. Personal, am beneficiat în posturile de decizie pe care le-am deținut, multe din conceptele mele profesionale, unele cu sursă accidentală, putând fi puse în viață. Între altele, desprinderea Direcției de pomicultură din Ministerul Agriculturii (1977) și integrarea acesteia cu Institutul de Cercetări la Mărăcineni-Argeș.
Cer scuze pentru micile detalii inserate în prezentele mele evocări: reconstituind însă, mișcat sentimental de aniversarea celor 75 de ani, îmi dau seama că am fost martorul și într-o măsură implicat în două mari transformări: a unei zone, respectiv Voinești, Gemenea, Cândești, nucleul cu pomicultura de vârf din Valea Dâmboviței, de la sate prăfuite, de la lampă cu petrol, căruță, de la cătune, la adevărate cartiere cu iz elvețian. Numai că nu vile pentru cine știe ce confort și odihnă, vile care au în curte, alături de 2-3 autoturisme și 2-3 tractoare, pompe mecanice de stropit, remorci, echipamente pentru lucrări în livezi. Voineștiul și localitățile din jur, un adevărat orășel, cu toate serviciile urbane necesare, dar un oraș productiv, care oferă afară, „în stradă”, în tot cursul anului, rumenele mere-pere, rod al făcliei aprinse aici acum 75 de ani și al dăruirii și pasiunii unor „îngândurați”, care, numeroși în timp, și-au dedicat întreaga viață. A doua mare transformare la care am fost nu martor, ci direct implicat, a fost reașezarea profundă a unei îndeletniciri tradiționale, seculare, a poporului român, cultura pomilor. Aminteam de scările cu zeci de trepte așezate lângă pomii uriași pentru a culege, odată la 2-3 ani, un coș cu roade.
De unde a pornit totul. Un mare „îngândurat” pe care l-a avut agricultura românească, Nicolae Ștefan, care a trecut și pe la Stațiunea Voinești, conducând-o între 1955-1957, autorul trecerii directe în viață a noului prin „loturile demonstrative” amintite, într-o poziție centrală, în 1960, a reușit vizita în România a unui specialist în pomicultura italiană, prof. Nino Bregvilieri. Acesta ne-a prezentat un set de diapozitive cu ceva ce noi nu mai văzusem: pomi sub formă de palmetă, cu ramurile întinse pe șpalier, formând adevărate garduri fructifere, nu mai înalte de 2 m. Precizez că noi, în România acelor vremuri ne adăpam încă de la învățătura lui Miciurin, Lîsenko, Kostîcev. Se propovăduia chiar să adoptăm sistemul agropomicol, cu rândurile de pomi la 10-12 m unul de altul. Urmarea celor prezentate de profesorul italian, același mare animator al horticulturii românești care a fost Nicolae Ștefan, preluând bagheta, a constituit un trio, antrenându-l pe directorul Stațiunii Voinești din epocă, dr. Aurel Șuta și pe mine, tânăr „îngândurat” în agrotehnică pomicolă, înființând, la Trupul Izvoare al Sațiunii, pe 20 ha, prima livadă cu pomi conduși sub formă de palmetă din România (1962). Urmează.
Dr. ing Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. „Îngânduraţii” – la a 75-a aniversare (I)
Citește și Pastila de frumos. O „Charta Pro Memoria”
Citește și Pastila de frumos. Scrisoare deschisă
0 Comentarii