În afară de Gorjul meu, în care m-am născut și mi-am petrecut copilăria, viața mea este legată și trăită în cele două județe vecine, Argeș și Dâmbovița. Joi, 20 noiembrie, am avut prilejul să străbat o bună bucată din zona de dealuri a Argeșului, trecând, de la Topoloveni, Priboieni, Dobrești, Boțești, printr-o adevărată pădure de pomi, neorânduiți, în majoritate îmbătrâniți, multe loturi cu aspect de abandon. Pe întreg traseu, câțiva kilometri, nu am văzut culoarea vreunui fruct. Am întâlnit Cândești de Deal și Cândeștiul de Vale din județul vecin, apoi, peste râul Dâmbovița, am „plonjat” într-o adevărată oază elvetică a României, care este Voineștiul de astăzi; locuințe, adevărate vile elegante (nu pagode), cocoțate armonios pe povârnișuri, de o parte și de alta; aproape la fiecare poartă adevărate expoziții, masive, cu tot felul de mere-pere, de cea mai bună calitate, spre vânzare. În jur, aproape că nu mai sunt terenuri libere, plantații judicios amplasate, pe spaliere, cu antigrindină, cum numai prin Italia și Franța mai văzusem!
În prima gospodărie în care am intrat, din întâmplare, porțile mari fiind deschise, am descoperit în curte două autoturisme de ultimă marcă, 2 tractoare, pompă de stropit mecanică, o stivă de mere pregătite pentru vânzare. Am oprit la familia Pădure să înmânez un buchet de flori, confecționat la florăria de lângă Teatrul „Al. Davila” din Pitești, pentru familia, descendenții unui fost colaborator avut cu ani în urmă la Stațiunea de Cercetări Pomicole, la a cărei aniversare ne îndreptam. Fiind însoțit, precum în nenumărate alte ocazii, de colegul și prietenul Gh Voica, un pasionat și novator al pomiculturii; deși mai conduc autoturismul, de ici până colea, nu m-am încumetat la așa lung traseu. Pe același drum, cu 70 de ani în urmă, am pășit pentru prima oară în Voinești, pe șoseaua prăfuită, cu case ponosite, niciuna cu etaj, pentru a rămâne 20 ani, cu misiunea „îngândurat” în colectivul de „îngândurați” ai Stațiunii Experimentale Pomicole care se înființase la 31 dec.1949, începându-și activitatea în 1950. Voineștiul, un sat ca oricare altul al României de pe vremuri, cu oameni harnici, cu grădinile pline de pomi, în care, pentru a culege fructele mici și atacate de insecte, odată la 2-3 ani, erau necesare scări cu zeci de trepte.
Am venit la Voinești, de această dată, pentru aniversarea a 75 de activitate. Între amintirile din primii ani, expuse unei audiențe consistente, cu specialiști și personalități din întreaga țară, a fost imaginea unui șir de căruțe, în fața Stațiunii, așteptând să primească, gratis, câțiva saci de azotat de amoniu, îngrășăminte pentru loturile demonstrative ce le dețineau. Ce erau loturile? Înființată în scop principal de a moderniza pomicultura locului, Stațiunea Făclia, eu așa o consider, și-a trimis primele raze, organizând, în grădinile a trei localnici, pe 1 ha, aplicarea operațiunilor agrotehnice cunoscute în epocă: tăieri speciale de regenerare – scurtări, pomii fiind îmbătrâniți (nu de timp, ci de neîngrijire); tratamente de combatere a bolilor și insectelor, de 16 ori, la avertizare; îngrășăminte, totul efectuat de personalul stațiunii. Proprietarul urmând să execute lucrarea solului în jurul pomilor, care de regulă se menținea înțelenit.
După primul an, minune, pomii au produs 13.850 kg/ha, mere de cea mai bună calitate, mari, sănătoase, din soiul Ionathan. Față de 1.100 kg/ha, media, în restul livezilor. Era anul 1955. În anul următor, puterea exemplului, 7 loturi în care s-au dat numai îndrumări; apoi 132, în 1958 deja 282, în toate comunele din jur; după care generalizarea în toate grădinile, obținându-se curent 30-40 t/ha, în fiecare an, mai ales Ionathan. Ce le lipsea oamenilor, o călăuză, aceasta a fost știința, o știință vie, aplicată direct, fără ocolul prin referate și tribună. Piața Bucureștiului inundată de „mere de Voinești”. Urmează.
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. O „Charta Pro Memoria”
Citește și Pastila de frumos. Un „Top” al oraşelor din România
0 Comentarii