”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (12)
Cristina Rousseau: Îţi pun o întrebare simplă, dar sunt convinsă că răspunsul va fi amplu: ce a reprezentat uzina Dacia pentru tine?
Iuliana Șerban: Nimic în viață nu este întâmplător. De ce spun asta? Fiindcă destinul meu a fost legat de ,,Dacia”. Dacă m-aș întoarce în timp, nu aș schimba nimic. La ,,Dacia” m-am format profesional și uman.
În copilăria mea, la țară, am auzit pentru prima dată cuvântul ,,hidraulică”. M-a fascinat acest cuvânt. Apoi, în anii de liceu, am văzut la televizor o planșetă de desen în cadrul unei emisiuni despre proiectare. Mi-a rămas în suflet acest obiect ,,magic”. Am avut șansa ca, la începerea facultății, să fiu acceptată ca tehnician în cadrul ,,Atelierului de Proiectare Hidro-pneumatică”. Am lucrat ani de zile în proiectare, la planșetă, în domeniul hidraulic. Un vis împlinit!
Acei ani au fost cei mai frumoși din cariera mea, datorită colectivului în care am lucrat. Eram cu adevărat o mare familie. Eram uniți, ne ajutam reciproc în muncă, ne susțineam moral și material, dacă era nevoie, ne distram, dar și munceam zi și noapte, la propriu, dacă era cazul.
După revoluție, s-au schimbat mult lucrurile. Au fost externalizate multe domenii de activitate, între care și ,,Ștanțele”. Am preferat să rămân totuși în uzină, schimbând profilul, adaptându-mă noilor cerințe ale Renault și lucrului pe calculator. Nu a fost ușor, aveam deja ,,o vârstă”, dar ambiția de a demonstra că pot face față dificultăților a învins. Înainte de revoluție oamenii care lucrau în uzină erau mai puțin stresați. Lucrau ani de zile în același loc și nu se confruntau frecvent cu noutăți.
Intervenind schimbările inerente preluării de către Renault, oamenii nu au mai avut liniștea locului de muncă sigur, a trebuit să se adapteze din mers la tot felul de noi sarcini, unii chiar să intre în șomaj, alții să se recalifice, iar cei aproape de pensionare să plece. În anii de dinainte de 1999, visam să ies la pensie din serviciu, să mă sărbătorească colegii, așa cum văzusem că se întâmplă de obicei. Dar nu a fost să fie. Acum sunt la pensie, dar mi-e dor de anii de serviciu, oricum ar fi fost ei! Fiindcă au fost anii mei tineri. Aș putea să-ți povestesc multe, neîntrerupt, însă timpul ne presează. Iar scrisul nu exprimă în totalitate ceea ce ar spune ,,graiul”. Nu-ți pot reda astfel ,,poemul sufletului meu”. Îl poți doar ghici.
0 Comentarii