# Duminică, 28 august. E ca-n banc – cel mai amar vin este … vin din concediu! M-am întors la Piteşti după o săptămînă petrecută în munţii Semenic, şapte zile fără presă, internet sau televizor, o adevărată cură de purificare mentală, şi trebuie să mă readaptez meniului nostru feroce. În astfel de momente, ciorba de vorbe pe care ne-o servesc ospătarii mass media îmi face scîrbă. Iau cîteva linguri – nunta lui Borcea, aglomeraţie la mare, accidente cu motociclişti – şi mă cutremur. Omenirea mi se pare o masă de protoplasmă colcăitoare, viermuind efemer, în timp ce planeta îşi vede de-ale ei.
# Luni, 29 august. Dezbatere publică la Primăria Cîmpulungului, privind un cod de bune practici în folosirea, conservarea şi restaurarea caselor monument istoric. Inimos ca de obicei, primarul Călin Andrei a obţinut finanţare AFCN pentru un proiect de regenerare a ţesutului urban din prima capitală a Ţării Româneşti. În cadrul acestui proiect, o echipă compusă din arhitecţi tineri, împreună cu doamna Ina Postăvaru, de la Institutul Naţional al Monumentelor Istorice, a analizat starea oraşului, urmînd ca să fie elaborate două documente – un „Cod al Patrimoniului” construit din Municipiul Cîmpulung şi un „Manual” de bune practici pentru proprietarii de monumente istorice. La dezbatere au participat cîteva zeci de cetăţeni, evident interesaţi de subiect, însă bariera dintre sală şi tribună a fost greu de trecut. Ca de obicei, proprietarii unor case cu valoare de monument sînt iritaţi că statul le îngrădeşte libertatea de acţiune. Cei tineri ar vrea să renunţe la materialele tradiţionale, să pună termopane şi tavane false. Cei în vîrstă sînt îngrijoraţi că nu vor avea cu ce să plătească pentru refacerea corespunzătoare a faţadelor sau pentru reabilitarea termică. Şi aşa mai departe. Puţini văd casa în care stau ca pe o valoare istorică, artistică, spirituală. De cele mai multe ori, totul se reduce la bani. Ne dă statul ceva? Ce cîştig dacă locuiesc într-un monument istoric? Trebuie să plătesc dacă imobilul se degradează? În faţa acestor întrebări foarte justificate, legislaţia în domeniu răspunde clar, însă răspunsurile satisfac doar parţial. Statul oferă finanţări, însă trebuie să ştii să scrii un proiect. Statul scuteşte de plata impozitelor şi taxelor locale, însă sumele sînt mici. Statul aplică amenzi celor ce-şi neglijează imobilele, însă marii distrugători ai patrimoniului se strecoară prin plasă. În Europa, conservarea patrimoniului are legi draconice, care merg pînă la exproprierea cu justă despăgubire a celor incapabili să-şi întreţină casele monument. În timp ce, la noi, Ministerul Culturii, cu cel mai mic buget dintre toate, e incapabil să-şi exercite, vreodată, dreptul de preemţiune. Una peste alta, discuţiile au fost utile şi abia aştept să văd cele două instrumente – „Codul Patrimoniului” şi „Manualul” de bune practici. Mi-aş dori ca exemplul Cîmpulungului să fie adoptat şi de Curtea de Argeş.
# Marţi, 30 august. Preşedintele Băsescu pledează pentru începerea exploatării miniere de la Roşia Montană, considerînd că, astfel, se vor crea locuri de muncă şi vor spori rezervele de aur ale Băncii Naţionale. Pe şantier, este huiduit de persoanele care nu vor să îşi părăsească locuinţele şi de ecologişti. În replică, susţinătorii proiectului îi scandează numele. Astfel, o discuţie raţională se transformă în dispută politică. Şi o luăm de la capăt. Mă gîndesc că agitaţia se leagă de valoarea simbolică a aurului. Dacă era vorba despre o exploatare de bismut, să zicem, inflamaţia era mai mică. Nimeni n-a scris nişte versuri de genul „Munţii noştri bismut poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”! Pe cînd aurul… De fapt, şi în Occident, o astfel de chestiune agită opinia publică. Numai că, acolo, legile sînt mai clare iar conducătorii se bucură de mai multă încredere. La nevoie, se apelează la referendum, instrumentul democraţiei participative. Chiar dacă, după părerea mea, democraţia n-ar avea ce căuta în probleme tehnice. Iar ecologia e o ştiinţă a naibii de tehnică. Eu n-aş întreba populaţia cît e concentraţia admisibilă de cianuri în apa reziduală, astfel încît să nu otrăvesc pînza freatică – aş întreba un specialist (independent, he,he…) şi m-aş uita la legislaţia europeană. Apoi aş cumpăni dacă beneficiile depăşesc pierderile. Or, în acest punct, proiectul mi se pare şi mai vulnerabil, cu o participare a statului român de circa 20% din afacere!
# Miercuri, 31 august. Anul acesta „Sărbătorile Argeşului şi Muscelului” mi se par mai atractive ca niciodată, cu o minunată nuntă de la Galeşu, reconstituită minuţios în decorul Muzeului de la Goleşti. Bravo, Filofteea Pally, sufletul renaşterii Muzeului!
# Joi, 1 septembrie. Franţa, patria intelectualilor, ne-a transmis şi nouă această sintagmă. Alte ţări n-o folosesc. Cică, într-o vizită la Londra, Francois Mitterrand i-a cerut doamnei Thacher să-i organizeze o întîlnire cu intelectuali. Răspunsul a fost că pot să fie aduşi scriitori, cercetători, istorici sau filosofi, dar nu intelectuali. Aşa ceva nu există! Lăsînd gluma la o parte, în definitiv, ce înseamnă „intelectual”? Cuvîntul a fost făcut celebru de Clemenceau, în timpul afacerii Dreyfus, cînd o sumă de oameni de spirit au luat poziţie într-o chestiune de interes public. Părăsind domeniul său de competenţă, intelectualul se angajează în lupta politică şi în treburile cetăţii, avînd ca armă renumele dobîndit pe alt cîmp de luptă – cel al spiritului. Un paradox, în definitiv. Dar unul funcţional, mai ales în era comunicării în masă. Presa scrisă, radioul, televiziunea, toate aceste mijloace l-au servit de minune pe intelectual, transformîndu-l în vedetă. Cînd îl vedeam pe Octavian Paler, perorînd la „Sinteza zilei”, pe Antena 3, mă întrebam cîţi telespectatori i-or fi citit „Calomniile mitologice” sau „Muzeul din labirint”. În fine… Numai că a venit internetul, monopolul opiniei s-a spulberat, iar intelectualul a ajuns o specie pe cale de dispariţie. Ca să fiu sincer, îmi pare rău. Cristian Cocea
0 Comentarii