„Poezeaua” din numărul trecut a avut un bun ecou printre cititorii noștri. Dezvoltăm puțin. În memoria colectivă a rămas regretabila epigramă a lui Macendonski împotriva lui Eminescu, epigramă ce a picat prost, tocmai la câteva zile după ce marele nostru poet fusese internat pentru prăbușirea psihică. De aici, furibundul atac la adresa lui Macendonski din partea contemporanilor și urmașilor, fără a se ține cont de atacurile lui Eminescu însuși la adresa poetului modernist. Cei doi se urau, e clar din ceea ce a scris Eminescu însuși, din motive efectiv poetice.
Alte câteva exemple sunt grăitoare. Primul detractor literar a fost Hasdeu. În iunie 1871, Hasdeu îi execută nemilos pe tinerii junimişti (în fond, Eminescu avea 21 de ani, Maiorescu – 31) şi a lor nouă direcţie. Până şi poetul nostru drag cade victimă farsei hasdeene, semnată P.A. Calescu. Peste fix doi ani, Petru Grădişteanu desfiinţează, literalmente, poezia ,,Egipetul”. ,,Egipetul începe astfel: «Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur». Cu primul vers începe scrinteala: cum ia D. Eminescu câmpii? ca pluralul de la câmpie ori de la câmp, împreună cu articolul? Giganţi care rimează cu lanţ! Şi asta să fie licenţă? Noua direcţie o să ajungă să rimeze amor cu ciur şi iubit cu văzut, pentru că se potrivesc consoanele de la fine… Las la o parte o mulţime de alte frumuseţi ale genialului D. Eminescu care şi-a câştigat un loc atât de înalt în noua direcţiune şi mă opresc un moment la strofa opta: Râul sfânt etc. Mare necaz trebue să fi având D. Eminescu pe prosodie ca să-şi permită a rima sbor cu nori şi rază cu luminoasă. De ce nu şi casă cu lună? amândouă se termină în aceeaşi vocală (…). Dacă vreodată cuvintele au fost «înşirate pentru plăcerea sonului lor şi fără nici un respect pentru inteligenţă», de sigur că poesia d-lui Eminescu poate fi premiată în acest gen de elucubraţiuni.”
Cum bufoneria lirică «Muza de la Borta Rece» – în care Eminescu este satirizat necruţător (,,genialul, minunatul Minunescu!”) – este destul de cunoscută graţie lui Augustin Z.N. Pop, trecem repede la criticile despre «Împărat şi proletar» (pe 30 de pagini) al lui Anghel Demetriescu: „Ce a înţeles D. Eminescu prin trebue să fie braţe tari ale statelor greoaie care trebue-mpinse şi trebuesc luptate? Cine trebuesc împinse? Statele greoaie ori braţele tari? Spre ce trebue împinse braţele sau statele?”
Şi colegul de „Junimea”, G. Panu, critică, într-un rând, „confuzia ce domnea în capul său”, pornind de la conferinţa publică a poetului, ,,Influenţa austriacă asupra poporului român”, numind-o „deplorabilă”, ignorând motivul real că poetul nu putea vorbi bine în public. De altfel, anterior, Panu notase că „«Sărmanul Dionis» a întrecut ca elucubraţie filosofică tot ce se produsese până atunci la «Junimea»”. Nici Iacob Negruzzi nu e de acord cu Maiorescu: ,,Cu tot talentul, românul nu va primi niciodată idei obscure în formă obscură. Dar apoi gramatica? El va avea câţiva amatori răzleţi, dar publicul cel mare nu-l va ţine în seamă de nu se va îndrepta”.
„Etichete” stranii cu care s-a ales poetul
Din păcate, de-a lungul scurtei sale cariere poetico-publicistice, Eminescu s-a ales cu ,,etichete” dintre cele mai stranii: ,,lingăul”, „furiosul”, „veneticul”, ,,ţârcovnicul de la Blaj” etc; ba obţine „brevet de pastramagiu”, ba este un ,,renegat slav/bulgar/polonez/rutean/armean/albanez/turc/sârb”. Până la decizia ocultă din 1882: el ,,trebuie ocolit sau dus la… Mărcuţa”. Şi a fost dus peste mai puţin de un an!
Şi mai trist e că însăşi familia sa nu-l vedea bine. Tatăl, Gh. Eminovici, îi reproşa făţiş traiul dus, iar, prin 1880, sora sa, Harieta, îl critica într-o scrisoare către Maiorescu: „Mihai îmi datoreşte de 14 luni una sută galbeni, pe care îmi promisese că îmi va trimite în fiecare lună câte o sută de franci; că me-a promis este nobil lucru, dar a nu îndeplini făgăduinţa e ceva mitocănesc, şi D-lui ca om cinstit ce se crede singur, nu vrea în asta să-l creadă lumea ca să fie mitocan… Sunt 14 luni de când mă poartă cu vorbi în vânt; în poezii poate să fie aşa, dar nu c-o persoană bolnavă cum sunt eu!” Dacă sora se exprima aşa, ce pretenţii să mai avem de la alţii?!
Morala? Dacă autorul „Luceafărului” şi al „Odei în metru antic” a avut parte de astfel de reacţii critice din partea contemporanilor, un râs homeric ar trebui să ne cuprindă ori de câte ori luăm act de măruntele intrigi, bârfe şi execuţii pseudo-culturale de azi.
Față de asemenea critici, epigrama lui Macedonski („Un X, pretins poet”) pare un fleac. Dacă ai lui îi găseau critici, atunci, Macendonski, dușman ideologic literar declarat, nu face decât să confirme criticile celor din preajma lui Eminescu.
Citește și Semnal editorial. „Mihai Eminescu. Timpul şi metamorfozele sferei”
Citește și Facă-se Voia Ta, Denisa!
0 Comentarii