Unul dintre momentele ceremonialului deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris, extrem de criticat, a fost prezentarea în bătaie de joc a ultimei regine a Franței, Maria Antoaneta, și a soțului său, regele Ludovic al XVI-lea. Indiferent câte păcate au avut, și nu au fost puține, a batjocori memoria unor personaje ale istoriei pe care ți-o asumi în stilul ideologiei voke este un lucru nedemn pentru un popor care se crede un vector important al democrației și culturii mondiale.
De altfel, Maria Antoaneta a avut o atitudine demnă până în ultima clipă când „răzătoarea”, cum era denumită ghilotina, i-a curmat viața. Cu puține momente înainte de execuție, preotul care era prezent i-a spus să aibă curaj, iar Maria Antoaneta i-a răspuns: „Curaj? Momentul în care toate grijile mele se vor încheia nu este momentul în care curajul îmi va lipsi”.
Ca să înțelegem mai bine acest popor, chiar și blasfemia care a caracterizat spectacolul ce a marcat începutul Jocurilor Olimpice, trebuie să umblăm la sertare bine păzite, unde se află istorii foarte neplăcute. Una dintre acestea se referă la masacrul de la Vendée, care s-a făcut tot în timpul Revoluției Franceze declanșate la 14 iulie 1789, odată cu cucerirea Bastiliei, dată considerată ca Zi Națională a Franței.
Este vorba despre răspunsul iacobin la adresa unei rebeliuni generale pornite în regiunea vestică Vendée, în 1793. Pentru a o înăbuși, armata revoluționară (circa 100.000 de oameni) a trecut la uciderea sistematică a întregii populații din regiune, bărbați, femei și copii, numărul de victime variind în funcție de surse, între 118.000 și 250.000. Atrocitățile au fost de nedescris, scoțând la iveală din cele mai întunecate tenebre ale unui popor fapte ce depășesc prin cruzime orice încercare de înțelegere umană.
Armata vandeeană nu s-a dovedit o amenințare serioasă. După ce a pierdut bătălia de la Cholet, au început represaliile. La 1 august 1793, Convenția votează distrugerea Vandeei: codrii trebuiau tăiați, animalele confiscate sau ucise, recoltele distruse, localitățile rase de pe suprafața pământului. Absolut toți locuitorii erau considerați bandiți și trebuiau uciși. În rapoartele militare se preciza cu cinism cum trebuiau eliminate în mod prioritar femeile („bazele reproducătoare”) și copiii, ei fiind viitorii bandiți. Pentru o asemenea acțiune în masă sunt create lagăre de exterminare (modele pentru mai târziu?) unde sunt uciși zilnic mii de oameni. Pentru copii se organizau înecări colective, cu cel puțin 50 de copii odată urcați într-o barcă ce se scufunda imediat.
Vandeenii nu mai trebuiau să se reproducă, de aici recurgerea la o simbolistică macabră ce consta în tăierea sexelor bărbaților pentru a-și face, printre altele, cercei sau pentru a le arbora la centuri ca tot atâtea trofee, sau a face să explodeze cartușe în aparatul genital al femeilor. Ghilotina, împușcăturile masive și înecările erau surse de mari festivități și banchete organizate chiar la fața locului. Tăbăceau pielea vandeenilor pentru a face din ea pantaloni de cavalerie destinați ofițerilor superiori, aruncau de-a valma în cuptoare femei și copii, le topeau cadavrele pentru a le recupera grăsimea și a o folosi la căruțe. Exemplele pot continua în aceeași notă.
Scrisoarea trimisă de unul dintre generalii armatei franceze revoluționare, Francois Westermann, către Comitetul Siguranței Publice este elocventă în acest sens: „Vandeea nu mai există… am îngropat-o în mlaștinile din Savenay… conform ordinelor voastre, le-am zdrobit copiii sub potcoavele cailor noștri, le-am masacrat femeile, pentru a nu mai da naștere la alți tâlhari. I-am exterminat pe toți. Drumurile sunt pline de cadavre. Mila nu este un sentiment revoluționar”.
Și atunci vă întreb: a cunoscut istoria „țiganilor” așa ceva?
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Crima de la Costeşti
Citește și Lecţia de istorie. Evadarea din Iad
0 Comentarii