În cea de-a treia duminică după Sfintele Paști s-a citit pericopa evanghelică a femeilor mironosițe. Acestea sunt cele care l-au însoțit deseori pe Hristos în ultima parte a vieții Sale și au participat la evenimentele care au marcat-o: pătimirile, răstignirea, moartea, punerea în mormânt și, ulterior, la învierea Sa.
Acestea, alături de Fecioara Maria, prin curajul, devotamentul și demnitatea de care au dat dovadă, au repus femeia la locul care i se cuvenea în istoria umanității. Desigur că, în timpurile care au urmat, au fost numeroase evenimente ce au legitimat acest act, dar primii pași ai acestui proces de emancipare, care nu a luat sfârșit nici în zilele noastre, au fost făcuți atunci. Se cuvine a le ști numele: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iosi și Salomeea.
Înmormântarea Mântuitorului crease în Ierusalim o atmosferă grea, apăsătoare. Intrarea în mormânt era blocată de o piatră uriașă și păzită de patru ostași romani. Petru se lepădase de trei ori de Hristos. Apostolii stăteau ascunși. Orice implicare în evenimentele care aveau loc însemna condamnarea la moarte.
Sfidând toate aceste pericole, femeile mironosițe au avut curajul de a merge să ungă trupul Mântuitorului, așa cum prevedea tradiția iudaică, iar faptul că mormântul era închis și păzit de soldați nu le-a speriat.
O întâmplare asemănătoare s-a petrecut la Nucșoara, o comună de munte din România, care și-ar fi păstrat anonimatul dacă o parte din locuitorii ei nu s-ar fi ridicat cu demnitate și curaj împotriva comuniștilor, noii stăpâni după război. Aceștia au rămas cunoscuți în istorie ca făcând parte din Mișcarea de rezistență anticomunistă.
Asemeni mironosițelor, peste 30 de femei nucșorene au redat demnitatea româncelor, implicându-se în sprijinirea nemijlocită a celor din munți. Patru dintre acestea, Maria Plop, Maria Jubleanu, Elena Chira și Aurelia Costea, au fost în munți alături de partizani, plătind cu viața acest curaj, unele ucise de Securitate, altele murind în închisori.
Dintre toate însă se remarcă figura luminoasă a Marinei Chirca, care a sprijinit nemijlocit mișcarea de partizani de la început până la sfărșit, în 1958. Implicarea ei s-a realizat pe toate planurile: aprovizionarea cu alimente, culegerea de informații despre mișcările trupelor de Securitate, aprovizionarea cu armament și muniție etc. Le ridica moralul, organizându-le întâlniri cu membrii familiei sub nasul securiștilor. Era de o inteligență ieșită din comun, dejucând toate încercările de a fi prinsă. Acest fapt a fost recunoscut de Toma Arnăuțoiu, șeful grupului, care a spus: „Această femeie ne-a ajutat cel mai mult, să aveți grijă de ea dacă noi nu vom mai fi”.
Toate acestea ea le făcea în condiții deosebit de grele, când satul colcăia de agenți ai Securității. Nici anchetele securiștilor, nici dușmănia unor săteni, nici singurătatea sau sărăcia nu au făcut-o să dea înapoi. Parcă era de pe altă lume! Cu trei luni înainte de a fi prinși ultimii membri ai grupului, a trebuit să se ascundă alaturi de fiica sa într-un grajd la marginea comunei Corbi, unde a stat 5 ani. Mâncau o dată pe zi și ieșeau câte puțin timp seara și dimineața. A fost o minune că au rezistat atât. Au fost prinse abia în 1963. A fost condamnată la 15 ani de muncă silnică. Bunul Dumnezeu s-a îndurat de ea și în 1964 a fost eliberată o dată cu ceilalți deținuți politici. A murit la 98 de ani cu aceeași discreție caracteristică marilor caractere trimise de Dumnezeu pe pământ atunci când a considerat că este mare nevoie.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Bărbaţii faimoşi ai Piteştiului
Citește și Lecţia de istorie. Scurt istoric al judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail
0 Comentarii