După cum am amintit, stabilirea sediului în provincie, și nu în capitală, s-a datorat convingerii mele de a așeza întreprinderea istorică, pe care urma să mi-o asum, pe baze științifice, fiind mult ușurată de consemnarea în „Nota” vizitei lui Ceaușescu la Mărăcineni, care, trecând pe lângă clădirea institutului, a spus că „de aici ar trebui să fie condusă pomicultura românească”.
Referitor la clădirea institutului, dată în folosință în anul 1971, doresc să fac câteva referiri. În afară de stilul arhitectonic original, cu o anume grandoare, zidită din cărămidă aparentă și piatră, acoperită cu olane, ceea ce o scoate în evidență, sporindu-i măreția și atractivitatea, este amplasarea pe muchia unui deal înverzit – înflorit primăvara și înrodit toamna de farmecele unor livezi. Am fost martorul alegerii amplasamentului. Prin 1966, regiunea Pitești se găsea în plin apogeu al cunoscutei campanii de plantări de pomi, ajunsă la peste 55.000 ha. La Casa Armatei din Pitești s-a organizat o mare Consfătuire Națională a Pomiculturii – cu largă participare; activiști din conducerea centrală de partid, universitari cu notorietate în activitatea pomicolă, specialiști din IAS, CAP, cercetători etc.
Eram cercetător la Voinești. Urma să aibă loc în Argeș înființarea Institutului de Cercetări Pomicole, căruia nu i se stabilise încă sediul. Un grup din cadrul Consfătuirii, cu notabilități, între care și Constantin Sandu, Președinte al Sfatului Popular al Regiunii Pitești, s-a deplasat în zona limitrofă. Îmi amintesc, s-a pătruns pe drumul Mărăcineni-Valea Mărului, printr-o porumbiște alăturată imediat șoselei, unde a fost o primă variantă, cu avantajele de rigoare, între care accesul facil și imediat. Câțiva, mai vizionari, s-au uitat sprea deal, la cca 600-700 m, la o mică pădurice, cu argumentele care după ani și-au dovedit adevărata valoare. O dată integrați în noul organism, Trustul Pomiculturii, ne-am apucat de treabă la 1 martie 1977. Remarc, încă de la început, rolul deosebit în activitatea Trustului a faptului că, deși la Mărăcineni și-a păstrat și valența de organism al administrației centrale, multe dorințe locale, politice, nefondate, mai ales pentru amplasamente nepotrivite, au fost evitate. Am început cu pepinierele – materialul săditor. După o vizită în Olanda s-au importat port-altoii specifici semințoaselor, înființându-se 200 ha marcotieră.
Pentru speciile sâmburoase au fost aplicate tehnologii de scurtare a timpului de obținere a pomilor altoiți în special prin formarea port-altoilor în solarii. Prin modernizarea și dotarea celor 42 pepiniere, administrate de stațiuni, cu statut de ferme, s-a reușit producerea anuală a 17-18 mil. pomi altoiți, înființarea a 62.000 ha livezi intensive și superintensive, îndesirea a 34.000 ha plantații clasice, inclusiv un început de export de material săditor (pe relația R.D. Germană). A fost organizată Secția de Proiectare care, împreună cu grupele de dezvoltare de la stațiuni, au ales în teritoriu amplasamentele corespunzătoare, elaborând rapid documentațiile tehnico-economice. Colectivul de cercetare și-a intensificat activitatea, realizând câteva zeci de noi soiuri și selecții, precum și numeroase tehnologii performante de cultură intensivă. În teritoriu, stațiunile au supervizat și sprijinit activitatea pomicolă din toate sectoarele. La nivel național s-a asigurat o producție suficientă pentru un consum rațional de 64kg/locuitor.
Inclusiv un export substanțial de prune, piersici, caise, ș.a. Potențialul livezilor moderne românești pe care le-am realizat nu a putut fi atins din cauza schimbărilor socio-economice și politice ale anului 1989; o schițare a ceea ce ar fi putut să fie a fost înregistrată în 1993, când I.N.S. a consemnat 2.300.000 t, cea mai mare din istorie; curent, la noi înregistrându-se în jurul mediei anuale de 1,4 mil. t. Îmi pare rău, dar, sugestiv, periplul prin câteva file ale istoriei pomiculturii noastre îl închei cu titlul unui articol dintr-o revistă centrală, „Drama fructului strivit”, în care autorul consemnează: „Când au plecat la drum Ștefan, Șuța, Isac, nu își imaginau că sunt arhitecții unui castel de nisip. Opera lor avea să se prăbușească, plantații moderne au fost dezrădăcinate, iar pe locul lor se întinde rușinea nedreaptă a acestui popor: marea pârloagă a Europei! Având, totuși, speranță, o soluție viitoare!
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. De la tradiţie la modernizarea pomiculturii româneşti
Citește și Pastila de frumos. De la tradiţie la modernizarea pomiculturii româneşti (II)
0 Comentarii