Continuând șirul faptelor din trecerea pomiculturii spre modern, repet, o fac nu numai pentru o consemnare istorică, și aceasta atât de necesară într-o societate normală, conștientă de importanța cunoașterii rădăcinilor în orice proces de dezvoltare, dar și pentru actualitatea – fără busolă și în pomicultură – în care ne găsim după aderarea la UE, în 2007. Mai ales că, în contextul dat, în 2005, am încercat un demers care, preluat, ar fi asigurat alt curs pomiculturii noastre, și nu importul masiv de fructe! Îl voi relua în episoadele următoare.
Am devenit, în 1976, funcționar în Ministerul Agriculturii, cu un scop principal, bine definit, trecerea la pomicultura intensivă, caracterizată, mai ales, prin sporirea densității, a numărului de pomi la hectar, de 3-4 ori și chiar mai mult, la unele specii. Mi-am verificat „fișa postului”, pe 1976-1980, pentru ce am fost adus aici, și anume: 50.000 ha noi plantații, numai în sistem intensiv (din care 10.000 ha superintensive – măr, păr); 52.000 ha livezi clasice modernizate prin îndesire; 94.000 ha livezi clasice, completarea lucrărilor de investiții neexecutate, împrejmuiri, drumuri exploatare, alimentări cu apă, construcții productive ș.a; alături de obligațiile administrative curente, ca direcție în minister.
Starea în care se găseau factorii principali, condițiile necesare realizării obiectivelor la dimensiuni de-a dreptul revoluționare: Materialul săditor necesar, 15-17 mil. pomi altoiți anual; se produceau 1,2-1,5 mil. pomi. Port-altoii de vigoare mică, specifici livezilor intensive, practic inexistenți. Pepinierele, mici activități, anexe, fără organizarea în ferme, fără dotări, fără o coordonare a sortimentelor înmulțite. Personal tehnic responsabil, în teritoriu, care să cutreiere dealurile pentru alegerea terenurilor – inexistent. Proiectanți specializați care să întocmească rapid și rațional documentații – inexistent.
Situație aparent insurmontabilă. Nu aveam niciun corespondent în județe. Am devenit comandant fără oaste! Existau trei căi posibile: să plec; să mă așez liniștit pe scaun, să folosesc calea obișnuită a vremii, să-mi fac relații, să devin un „băiat bun”; sau să mă ocup de treabă, să-mi continui calea proprie-mi zidiri, fără a trișa firma pe care, de bine de rău, o aveam de la Voinești?! Am ales, desigur, calea cunoscută, încunoștiințând ministrul – Angelo Miculescu – și adjunctul său pe probleme horticole, Ion Ceaușescu, de hotărârea mea, sub rezerva propunerii unei soluții organizatorice majore, rațională, particulară, care să ne asigure reușita. Tot anul 1976 l-am dedicat acestui demers, gândind și găsind soluții până la micile detalii, pentru prevenirea oricărui risc. Organismul pe care l-am propus și realizat prin emiterea Decretului Consiliului de Stat nr. 38/1 martie 1977 s-a denumit Trustul de Cercetare, Inginerie Tehnologică, Proiectare și Producție Pomicolă, prin integrarea organică a activității Direcției Pomicole din Ministerul Agriculturii și a Institutului de Cercetări Pomicole Mărăcineni Argeș. Particularitatea acestui organism complex, unicat în administrația publică românească, și nu numai, este aceea de a prelua efectiv și sarcini economice, tehnico-științifice, de proiectare și producere a materialului săditor.
Au fost înființate 18 noi stațiuni de cercetări pomicole în județele cu un patrimoniu pomicol de cel puțin 10.000 ha, alături de cele 8 existente. Împreună cu cele 42 de pepiniere, suprafața totală a celor 26 stațiuni administrate de Trust a ajuns la 35.000 ha. Pentru activitatea economică, Trustul a funcționat după legislația Departamentului Agriculturii de Stat; pentru activitatea de cercetare–proiectare, după legislația Academiei de Științe Agricole și Silvice. Structura teritorială, stațiunile complexe la rândul lor, cu colective de cercetare, cu personal specializat pentru extensie în IAS, CAP și gospodăriile populației, cu grupe de proiectare și 1-3 pepiniere fiecare, au constituit garanția realizării, pe baze științifice, a intensivizării pomiculturii românești.
După 20 ani de Voinești, cu o scurtă „haltă” de un an la București, am urmat alături firul istoriei pomiculturii și, nesilit de nimeni, din proprie voință și acțiune, împreună cu 30 funcționari ai Direcției Pomicultură din Minister, am revenit, în 1977, la rădăcinile pomilor, la Mărăcineni, unde, după 47 ani, consemnez aceste rânduri, cu mare amărăciune, având în față ruina zbaterilor noastre, supermarketurile pline cu fructe de pe meridianele lumii!!?
Dr. ing. Ilarie Isac
Citește și Pastila de frumos. De la tradiţie la modernizarea pomiculturii româneşti (I)
Citește și Pastila de frumos. Minunea din satul Pătroaia – Dâmboviţa
0 Comentarii