Din 1951 și până în 1959, ziua de 2 octombrie a fost sărbătorită drept Ziua Forțelor Armate, ulterior fiind schimbată cu 25 octombrie, dată care a rămas până în zilele noastre. Sărbătoarea era legată de data de 2 octombrie 1943 când, în urma unui ordin a lui Stalin, s-a înființat Divizia I Voluntari „Tudor Vladimirescu”.
Denumirea nu fusese aleasă întâmplător: Tudor Vladimirescu era o figură emblematică în istoria românilor la începutul secolului al XIX-lea. Participase la războiul ruso-turc din 1806-1812 și fusese recompensat cu Ordinul „Sfântul Vladimir”, clasa a III-a, având și grad de sudit (ofițer străin în armata rusă). Suficiente argumente să deschidă pagina în istoria modernă a României în viziunea istoricilor proruși care scriau cu sârg o nouă istorie.
La momentul înființării diviziei erau în U.R.S.S. peste 200.000 de prizonieri români, majoritatea căzuți în captivitate în marile bătălii de la Stalingrad și Cotul Donului. Un rol deosebit în recrutarea voluntarilor l-a avut un grup de comuniști în frunte cu Ana Pauker, viitor ministru de externe în al doilea guvern condus de Petru Groza. Aceasta nu se ferea să participe la diverse întruniri cu acest scop în uniformă de colonel. Spre cinstea lor, niciun ofițer superior român (mă refer la colonei și generali) nu a acceptat înrolarea în viitoarea divizie care dorea să contribuie alături de Armata Roșie la eliberarea țării de ”sub jugul fascist al guvernului antonescian”. Întrucât la data înființării nu se configuraseră noile evoluții ale războiului, voluntarii urmau să lupte împotriva Armatei române care era aliată la acea vreme cu Armata germană. În afara gravității morale a acestui act, aceștia, potrivit Codului Justiției Militare din 1938, erau considerați trădători de țară care, odată capturați, trebuiau deferiți imediat Curții Marțiale și plutonului de execuție.
Citește și Lecţia de istorie. „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!” – Lucreţiu Pătrăşcanu
Dintre prizonierii români, doar o mică parte, circa 12.000, au acceptat trădarea căzând victime propagandei bolșevice. Dintre aceștia, aproximativ 90% erau gradați și soldați. Lipsa de ofițeri i-a făcut pe sovietici să selecționeze 500 de voluntari, trimițându-i la Centrul de instrucție de la Riazani, urmând ca după două luni de instrucție să-i avanseze ca sublocotenenți și locotenenți de infanterie, artilerie, transmisiuni etc.
Înființarea Diviziei I Voluntari ”Tudor Vladimirescu” nu a fost o acțiune singulară a Armatei Roșii. Acțiuni similare s-au desfășurat și în rândurile prizonierilor polonezi, cehoslovaci și unguri. După terminarea războiului, aceste nuclee militare au fost politizate ca să reprezinte o forță în impunerea noilor regimuri comuniste în țările respective. Ceea ce s-a și întâmplat: noua armată ”populară” din care au fost îndepărtați în special ofițerii superiori a fost creată pe structura Diviziei I ”Tudor Vladimirescu”.
La 4 februarie 1944, patriarhul Rusiei a hirotonit trei preoți din rândul voluntarilor, cu studii teologice, care au sfințit noile drapele de luptă și au dezlegat trupa de vechiul jurământ, depunând un nou jurământ. Comandant al Diviziei, în lipsa unui ofițer sau grad de colonel, a fost pus locotenent-colonelul Nicolae Cambrea, ajutat de șeful de stat major locotenent-colonelul Iacob Teclu. Ulterior, aceștia au fost avansați colonei și generali.
În consecință, în aprilie 1944, Divizia I ”Tudor Vladimirescu” se afla pe front în subordinea Frontului 2 Ucrainean, pregătită să intre în luptă împotriva propriilor camarazi. Numai stabilizarea frontului și amânarea ofensivei sovietice pentru vara anului 1944 au făcut ca voluntarii români să nu lupte împotriva propriilor camarazi. Mai bine spus, a avut grijă Dumnezeu.
Citește și Lecţia de istorie. Cazul sublocotenentului Ciulei
După trecerea României de partea Națiunilor Unite, Divizia a fost încadrată în armata sovietică și trimisă pe front la nord-est de Brașov, aflată în subordinea Corpului 33 Infanterie Sovietic. În continuare a luptat cu succes pentru eliberarea orașelor Oradea și Debrețin. Pentru sacrificiile făcute la eliberarea orașului Debrețin a primit din partea Comandamentului Suprem Sovietic titulatura de ”Debrețin”.
A continuat apoi acțiunile de luptă pe teritoriul Cehoslovaciei până când, la 20 martie 1945, a fost scoasă efectiv din luptă.
După impunerea la 6 martie 1945 a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, a devenit principalul sprijin al acestuia. De remarcat faptul că, și cu asta închei, la 31 decembrie 1947 a înlocuit garda regală de la palatul Elisabeta atunci când regele Mihai a fost obligat să abdice.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Sfântul Nicolae – hramul Bisericii cu ceas
0 Comentarii