La 15 aprilie 1762 Maria Tereza, împărăteasa Austriei, decidea înființarea regimentelor grănicerești cu rolul de a apăra granițele imperiului, din Croația până în Serbia, Banat și Transilvania. În Transilvania erau cinci regimente grănicerești: două românești și trei secuiești. De asemenea, exista un regiment de dragoni alcătuit în majoritate din români și unul de husari, preponderent din secui.
Grănicerii erau eliberați din iobăgie și împroprietăriți cu pământ. Erau scutiți de multe impozite, iar fii lor primeau dreptul să studieze gratuit în școlile grănicerești și în școlile imperiale de ofițeri. Aceste măsuri au oferit grănicerilor prilejul să prospere, iar cei mai viteji și capabili să devină nobili, intrând astfel în elita socială. Efectuau serviciul militar de la 16 ani, până la 64 de ani, când erau lăsați la vatră.
Regimentele grănicerești românești erau cantonate la Orlat, lângă Sibiu (Regimentul 1) și la Năsăud (Regimentul 2). S-au călit în luptele cu turcii, în campaniile din Moldova și Muntenia, apoi au luat parte la războaiele napoleonene, pe frontul Rinului, în Germania, Italia, Austria, Cehia și Polonia. Grănicerii români s-au impus în armata austriacă, nu numai prin faptul că erau luptători remarcabili, care trăgeau foarte bine cu armele din dotare, dar care nu se dădeau în lături să treacă atunci când era nevoie la lupta corp la corp folosind baioneta sau chiar patul puștii. Pentru acest motiv au fost supranumiți de către austrieci, dar și de francezi, luptătorii Dayma. O poreclă ciudată, dar care la origine pleca de la strigătul lor de luptă: ”Dă-i, mă! Dă-i, mă!”. Ei mai erau cunoscuți și sub denumirea de ”Cătanele negre”, denumire care venea de la sumanele proprii pe care le preferau în locul uniformei, mai comode și mai ușor de recunoscut pe timpul luptei decât recuzita plină de șireturi ale colegilor de luptă austrieci.
Citește și Lecţia de istorie. Masacrul de la Fântâna Albă
Mai era o denumire, de data aceasta oficială, care se regăsea pe hărțile de luptă ale armatei habsburgice, respectiv falange – phalanx valahica, prima, secunda, tertia, pentru fiecare dintre cele trei batalioane ale regimentului. Era, într-un fel o recunoaștere a vitejiei și originii românilor, urmași ai legionarilor romani. Erau singurele trupe alogene în care aveau încredere habsburgii. La polul opus erau ungurii, care în anumite situații au trecut de partea inamicului cu câte un regiment întreg, cu muzica în frunte.
Bătălia de la Arcole s-a dat între 15 și 17 noiembrie 1796 și rămâne în manualele de istoria artei militare ca o dovadă a geniului celui care avea să devină unul dintre cei mai mari comandanți din istoria lumii. În special în ceea ce privește capacitatea sa extraordinară de a ieși din situații imposibile și chiar de a transforma o înfrângere în victorie.
Citește și Lecţia de istorie. Memoriile lui Constantin Argetoianu
Despre această bătălie, extrem de complexă s-au scris zeci de lucrări, s-au realizat filme. Noi ne vom focaliza atenția, ca și cum am folosi un ochean, asupra podului de la Arcole, apărat de Batalionul 1 din Regimentul 2 Năsăud – Phalanx Valahica Prima, cum era denumit pe hărțile comandanților austrieci. Aceasta pentru că la podul de pe Arcole se putea rescrie istoria lumii, fără nicio exagerare: Napoleon fiind cât pe ce să fie ucis de grănicerii năsăudeni.
Cucerirea podului era vitală pentru francezi, iar rezistența românilor îi scotea din minți. După ce generalul Angereau, comandantul trupelor ce atacau podul este rănit, Napoleon Bonaparte preia steagul și se avântă nebunește la asalt. Francezii atacă în delir. Ei bine, în acea învălmășeală cumplită, glonțul unui năsăudean putea schimba, fără nicio exagerare, destinul Europei și nu numai. Cu siguranță că ar fi avut același răsunet precum l-a avut glonțul plecat din revorverul lui Gavrilo Princip care, vorba marelui istoric Constantin Kirițescu, a incendiat Globul pământesc declanșând Primul Război Mondial prin asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului imperiului austro-ungar. Dar istoria are mersul său implacabil: aghiotantul său, Marinon s-a aruncat în calea glonțului, sacrificându-și propria viață pentru a-l salva pe viitorul împărat.
Prof. dr. Cornel Carp
Citește și Lecţia de istorie. Un sfânt coborât dintr-o icoana
0 Comentarii