„Pe când eram în liceu și ca student am asistat, ani la rîndul, la culesul prunelor și la facerea țuicii în gospodăria bâtrînească de la Chiojdul mic. Culesul avea loc într-o atmosferă de bucurie, aidoma culesului viei. Prunii se scuturau întîi, ca să cadă prunele foarte coapte, apoi se băteau de către flăcăi cu prăjina. Aceasta se așeza între două ramuri mai subțiri pe care se aflau crenguțele ce purtau fructele și lovind aceste ramuri alternativ, cînd pe una, cînd pe alta, făceau să cadă prunele. Desigur, cu acest sistem, se rupeau adesea și crenguțele care urmau să dea rod în anul următor, așa încât o recoltă bună de prune avea loc cam la trei ani odată. Prunele culese în cofe sau în tîrne, de copii sau de fete, erau vărsate într-un ciubăr sau hîrdău, iar acesta, plin – circa cinci decalitri – era dus cu parânga de doi flăcăi la căruța care aștepta, în marginea livezii.
Acasă, prunele erau deșărtate în „tocitori” niște căzi tronconice, din scînduri de brad, mai largi la gură și mai strîmte la fund, legate cu cercuri de fier sau, în lipsă, cu cercuri de mesteacăn. Tocitorile nu se umpleau complet, lăsîndu-se goale cam de o șchioapă, pentru ca atunci cînd prunele începeau să fermenteze făcînd spumă, să nu dea pe dinafară. Cînd stăteau din fiert, cînd prunele se transformaseră în „borhod”, se putea începe facerea țuicii, la povarnă. Aceasta era o clădire aproape de gîrlă și băgată trei sferturi în pământ, streașina era joasă de tot, mai lîngă sol. Rostul acestui fel de construcție stă în legătură cu firul de apă tras din gîrlă și destinat să răcească încontinuu „țevierul” unde avea loc condensarea vaporilor de alcool. Borhodul se încărca într-un cazan de aramă al cărui capac, mobil, era prevăzut cu două sau trei țevi ce se legau de altele care străbăteau țevierul. După încărcare, capacul se așeza peste cazan, marginile îmbucîndu-se și ungîndu-se cu mămăligă moale ca să nu „răsufle” deloc, adică să nu iasă vaporii de alcool pe acolo.
Citește și Pastila de frumos. Să ne cunoaştem rădăcinile (I)
Țevierul era tot o tocitoare sau o cadă mai mică alimentată continuu cu apă rece trasă din gîrlă. Sub cazan, așezat pe un cotlon de piatră sau cărămidă, se făcea focul cu lemne de fag, „metri” de obicei, care, pe măsură ce ardeau, erau împinși înainte, pînă se consumau cu totul. Evaporîndu-se mai repede decît apa acestuia, vaporii de alcool treceau prin țevile capacului, ajungeau la țevier și aci, în contact cu apa rece, se condensau, curgînd într-un ciubăr mai mic sau o dejă așezată sub orificiile țevilor. Curgea mai întîi „fruntea”, o țuică tare, aproape alcool curat, care treptat-treptat, pe măsură ce operația fieberii se prelungea, devenea mai slabă, pentru a ajunge la urmă „poslede”, adică o țuică slabă de tot, mai mult apă. Totul se amesteca pentru ca țuica, trasă în butoaie prelungi de 120-140 de „deca”- în vase de circa o sută de deca și în „burie! Sau „buriașe”- între 10 și 50 de deca – toate din lemn de gorun - uneori și de dud – să nu depășească tăria de 30-32 de centigrade.
Lucrul la povarnă continua zi și noapte, în două schimburi, pînă se termina tot borhodul. Muncă grea, care cerea grijă deosebită, ca să nu se „prindă” borhodul, adică să se afume la foc prea tare, stricând calitatea țuicii, sau să nu ia foc povarna, în timpul nopții, cînd mai fura somnul cîte odată pe povarnagii…
Întrucît cea mai mare parte a producției de prune era și este destinată fermentării și distilării, se pune în mod necesar problema vechimii distilării alcoolice în țările noastre. S-a crezut multă vreme că distilarea la noi a început relativ tîrziu, adică în secolul al XVII-lea. Am arătat însă în altă parte că această părere e neîntemeiată și că primele cazane de distilat au existat în Moldova și în Țara Românească încă din secolul al XVII-lea.
Citește și Pastila de frumos. Să ne cunoaştem rădăcinile (II)
Într-adevăr găsesc pomenit documentar un alambic la Liov, marele centru galițian, avînd strînse legături cu Moldova, încă în 1414; era normal deci ca distilarea fructelor fermentate, a drojdiei de vin și a tescovinei să se fi introdus și la noi încă din secolul al XV-lea.
Așadar, putem presupune că extinderea livezilor de pruni a început încă de la finele acestui secol și începutul celui următor și că ea a mers necontenit crescînd. Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, amintește de prețuirea pe care o arată ostașii rachiului – noi înțelegem în primul rând țuicii – adăogînd că și ceilalți locuitori obișnuiesc să bea cîte un țoi înainte de masă”.
Dr. Ing. Ilarie Isac
0 Comentarii