Istoria – un tărâm cu multe necunoscute! În bătălia de la Posada, din 1330, a fost trădat marele Voievod Basarab?

Istoria Argeşului şi cea a Olteniei sunt întrepătrunse încă din zorii istoriei, Oltul nefiind o barieră între cele două teritorii, ci mai degrabă liantul lor. Marile zăcăminte de sare de pe malul apusean al Oltului au creat prosperitate zonei, atrăgând însă şi atenţia celor care în locul construcţiei preferau jaful.  Argeşul, străjuit la miazănoapte de cei mai înalţi munţi ai românilor, protejat de dealuri înalte (muscele) şi păduri dese, era o zonă favorabilă dezvoltării în acea perioadă de insecuritate, tocmai datorită acestor caracteristici geografice. Pe ambele maluri ale râului Olt, în nordul actualelor judeţe Argeş şi Vâlcea, avem semnalată Ţara Loviştei (Terra Losytha) încă din 1233, cam din aceeaşi perioadă cu instalarea coroanei maghiare la Severin, deci o dublă pătrundere la miazăzi de Carpaţi. Argeşenii şi oltenii sunt consemnaţi luptând cu curaj împotriva mongolilor prinţului mongol Bocek în 1241 în cronica persanului Fizullah Raşid ad Din. Voievodul de la Argeş, Mişelav,  va fi învins de tumen-noionul Bocek, în timp ce Bezeremban (probabil Basarab Ban), conducătorul de la Severin, este chiar ucis de aceştia. Diplomele Cavalerilor Ioaniţi fixează în Oltenia voievodatul lui Litovoi, ce se extindea şi în Ţara Haţegului, cnezatele lui Ioan şi Fărcaş, în timp ce în zona Argeşului este consemnat voievodatul lui Seneslau, care stăpânea probabil şi zona Amlaşului cu cetatea Salgo. Cnezatul lui Fărcaş se pare că avea reşedinţa în Râmnic, unde un document vechi comercial ne vorbeşte de existenţa unei cetăţi. Un document din arhiva Episcopiei Râmnicului spune că biserica acesteia a fost ridicată în 1304 de către Bogdan Voievod. Anul, ulterior lui 1290, când letopiseţele vorbesc de închinarea Basarabilor de peste Olt, cu toate neamurile lor, în faţa lui Radu Negru, voievodul de Câmpulung, fapt care ne arată că noua structură Marele Voievodat al Ţării Româneşti era mai degrabă o structură federală decât una unitară, de altfel ca în marea majoritate a statelor feudale. Domnitorul de la Argeş era doar cel mai mare dintre voievozii ţării şi supunerea care i se datora era una de tip suzeran-vasal.
Sarea era însă cea mai importantă sursă de venit a românilor şi dorinţa marelui voievod de la Argeş avea să-l aducă în conflict pe acesta cu vasalul său de la Vâlcea. Excepţionalul istoric Denis Căprăroiu, analizând un document al cancelariei maghiare din 1335, consideră că înaintarea fără probleme a lui Carol Robert de Anjou, în 1330, prin teritoriul de la apus de Olt, se datorează nu numai strategiei lui Ivanko (Ioan) Basarab, ci şi defecţiunii voievozilor olteni. Între ei se remarcă voievodul Bogdan, fiul lui Micul, cel pentru care regele Carol Robert de Anjou face mari eforturi în 1335 să-l aducă în hotarul regatului, trimiţându-l pe arhiepiscopul de Kalocsa în Banat să se ocupe de acest caz. În condiţiile înfrângerii zdrobitoare a lui Carol Robert de Anjou în bătălia numită de la Posada şi care a avut loc, aproape sigur, în Cheile Argeşului, situaţia Voievodului Bogdan a devenit una critică, fiind obligat ca împreună cu credincioşii săi să se refugieze în Severin şi Banatul de Branicevo, unde putea beneficia de sprijinul lui Ştefan Duşan şi al guvernatorului autonom al Vidinului. Victoria lui Basarab însă avea să schimbe situaţia politică din Balcani, unde, cu sprijinul său, Ivan Alexandru (ginerele său) ajunge ţar al Bulgariei şi însuşi Ştefan Duşan devine amic al foştilor săi adversari. În aceste condiţii situaţia voievodului Bogdan devine precară şi numai campania lui Carol Robert din 1334 la sud de Dunăre, când cucereşte Golubăţul, îl salvează de la distrugere. Presiunea marelui Voievod de la Argeş, care nu putea să-i ierte lui Bogdan trădarea, îl determină pe regele angevin să-l aducă între hotarele regatului său pe Bogdan cu mulţimea lui de români-olteni.
Este interesant că tot din acel an, 1335, apare în acte Voievodul Bogdan din Cuhea Maramureşului. Dacă este el una şi aceeaşi persoană cu trădătorul Bogdan nu ştim cu siguranţă, deşi Denis Căprăroiu sugerează acest lucru. Dacă ne gândim totuşi că Bogdan al Moldovei, la sfârşitul vieţii sale îi cere lui Nicolae Alexandru, marele voievod al Ţării Româneşti să-i trimită un moştenitor (Costea Muşat), gestul său capătă altă semnificaţie, demonstrând nu numai reconcilierea celor două case ci şi o posibilă legătură de rudenie a lui Costea Muşat cu Voievodul Bogdan. Faptul că scutul Moldovei cu două capete de negri în vârful unor toiege derivă din punct de vedere heraldic din scutul cu trei capete de negri al Ţării Româneşti, este o dovadă în sprijinul acestei idei.
Putem afirma însă cu siguranţă că după lupta de la Posada din 1330, marele voievod de la Arghiş, Basarab Ivanko (sau Ioan), devine stăpânul incontestabil al marilor zăcăminte de sare din Vâlcea, care îi vor permite să ducă o politică externă de mare suveran.
Ştefan Dumitrache