Stimate domnule doctor Viorel Pătrașcu, am început să recitesc ediția a IV-a revizuită a „Jurnalului de la Filipeni” despre apostolatul dv. ca medic în „epoca de aur”, crezând că lectura îmi va fi una lesnicioasă. Aproape o delectare, mă bucuram, pentru că îmi era încă proaspătă substanța cărții de la ediția princeps – un jurnal din speța literaturii subiective , o formulă atât de apreciată în deceniile ulterioare evenimentelor din Decembrie ’89 ; o narațiune despre viața și stagiul obligatoriu al unui medic într-o circumscripție rurală, „repartizat” la desprinderea sa de Alma Mater.
”Meniul zilnic? Mămăligă, păstrată caldă sub un ștergar, varză fiartă și ouă prăjite”
Lucrurile însă n-au stat tocmai așa! Și nu doar pentru că numitul de dv. „experiment Filipeni” se desfășurase acum o jumătate de secol, iar descrierile revenirilor în vizite cvasisentimentale, la treizeci și respectiv patruzeci de ani, în această comună din județul Bacău pierdută pe colinele Bârladului și perspectiva medicului matur asupra tânărului din anii de noviciat ar fi critică și mult diferită. Ci pentru că cititorul care sunt, ajuns la vârsta apropiată patriarhilor, am fost copleșit dintr-odată de emoții și de propriile-mi amintiri, reînviate de scrisul dv., despre o perioadă trăită când, la 22 de ani abia împliniți, și eu exercitam misia de medic de țară. Într-adevăr, la un interval de zece ani, dv. în octombrie 1970, eu în aceeași lună, dar în 1960 ajungeam cu bagaje sărace îngreunate de cărți, dar și cu idealuri calpe la „locul de muncă”. Și îmi dau seama recitindu-vă că lucrurile nu se schimbaseră într-un deceniu.
Parcă fusese ieri! Revedeam dispensarul circumscripției medicale B., o comună tot din județul Bacău, etichetată „grea”, cu sate împrăștiate pe dealuri, despărțite de văi și însumând aceleași inconveniente „descoperite” și de orășeanul care erați: frig – iarna, fără lemne (cocenii de porumb – baza). De cum soarele se grăbea spre asfințit – beznă (eu nu mă bucurasem de electricitate), un felinar chior pe un stâlp încovoiat de anotimpuri, precum în caricaturile lui Aurel Jiquidi, veghea intrarea „bufetului” sătesc. Gazdele ipotetice erau temătoare în a-și face cunoscută pauperitatea, refuzând primirea noului venit, însoțit la poartă de un oficial al consiliului popular. Iar noroiul… cât cuprindeau gropile și ulițele – unul dintre sate se și chema, de altfel, Glodosu! (Dar parcă și dv. aveați un cătun cu nume predestinat, Pârlita!). Iar de la „comparativă”, în disperare, v-ați achiziționat o pereche de șoșoni, mărime ca pentru Guliver, în care vă încăpea cu totul încălțămintea; îi lepădați abia pe pragul casei – lăsând clisa să se usuce și să cadă de la sine. Meniul zilnic? Mămăligă, păstrată caldă sub un ștergar, varză fiartă și ouă prăjite. Rar câte o zburătoare, din cele fugărite de vreun dihor. Iată însă că dv. ați avut șansa de a fi invitat la o cumetrie (botez). Și, ca să nu se adeverească zvonul că ați fi „sectant”, v-ați dus (altminteri evitând astfel de „socializări”): „Am văzut obiceiuri pe care nu le știam, m-am convins că toți beau de rup, iar cei care nu reușesc să se îmbete consideră că nu a fost distracție. Când s-a trecut la friptură «s-a jucat găina». Pe o tavă s-a adus o pasăre bine rumenită, au urmat sârbe îndrăcite, după care cumătrul mare a tăiat-o în bucățele, pe care, pe cât posibil, le-a împărțit tuturor.”
Condițiile de igienă erau precare și identice, n-aveau cum să se îmbunătățească după numai zece ani: lighean și o cană cu apă…Duș făceam la stabilimentul public din Parcul „Pușkin” al orașului – sediu de raion, în timp ce difuzoarele repetau incontinent hit-ul anului 1959: „Marina, Marina Marina,/Ti voglio al piu’ presto sposar”…În timp ce pentru dv., duminica, invitat de dascălul bisericii să beți împreună „vin de gorghine” (măceșe), în absența „scorpiei” (soția gazdei, care ținea morțiș să vă însoare!), vă cânta la radio însuși Domenico Modugno „Depărtarea…”, „turnându-vă venin în suflet”! Iar la hotelul „Central”din Bacău ori la cel al Partidului, vă îmbăiați, cam o dată pe lună, după „ședința de lucru cu medicii”, „săpunirea” ritualică la care vă supuneau superiorii și încasarea salariului. „Faptul că pot să fac o baie mi se părea o fericire” – mărturisiți. Aveați și aveam șaretă cu „vezitiu” , dar calul meu era unul „reformat”; trăsese afetul de tun, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deprinsese obiceiuri neetice: nu pleca din loc dacă nu-i ofereai „mită”: o bucățică de zahăr! Calul de la Filipeni era „suficient de costeliv” și trăgea o șaretă „cam murdară”, dar – altă viață – cu roți de cauciuc! Vizitiul i se adresa lui Puiu: „Hii, bielitule! Nu mai face schibiții, mă împuțâtule”! Țața Maria vă întreba mereu când vă cumpărați butelia de aragaz și vă îndemna să urgentați problema la Bacău, excedată probabil de focul din vatră pe care trebuia să-l întrețină pentru a vă încălzi apa sau mâncarea, până soseați de pe teren…
Citește și Cunoscutul publicist, medicul Viorel Pătraşcu îşi lansează cea de-a şaisprezecea carte
”Nașterile surveneau în miez de noapte”
Mijloacele medicale erau încă rudimentare în 1970: „stetoscop, tensiometru, fierbător pentru sterilizarea seringilor, câteva pense și apăsătoare pentru limbă” (dar ce ați fi vrut mai mult, doar nu erați într-o…clinică?!). „Evidențe”, cât de cât, aveați pentru cele opt sate ale comunei (vă precedase o doctoriță în acest post, un avantaj): 60 de gravide care nu voiau să nască la „maternă”, majoritatea fugind de această eventualitate ca „dracul de tămâie”, ci acasă; 83 de copii 0-1 an; 13 evidențe „primare” și 16 secundare… Mortalitatea infantilă era „de 10 ori mai mare decât în țările avansate”; nașterile surveneau în miez de noapte; vă luați trusa improvizată pentru eveniment și plecați la domiciliu ori asistați parturienta chiar în căruță, pe paie. Odată, baba care însoțea femeia, a primit copilul în timp ce se îndrepta către dispensar; i-a legat buricul cu un capăt de sfoară folosită la vie pentru palisare… „La ședința lunară ne-au făcut cu ou și cu oțet. Unul dintre inspectori, nervos la culme, ne-a făcut trădători”; mortalitatea infantilă ajunsese la 66 la mie. „Se considera că marea majoritate a medicilor, nefiind de fel din Moldova, nu se gândesc decât la plecare.”
În rest, birocrație cât cuprinde; vă „luptați” pentru lapte praf, lemne, medicamente – acestea cam „dispăreau” din dulapul de gratuități… și efectuați vaccinări (pentru multe boli). „Ieri am umblat toată ziua prin Fruntești, scrieți, pentru a face vaccinarea antipoliomielitică. Prin unele locuri noroiul era groaznic și m-am murdărit ca un tractorist. Dar lumea de aici nici nu-l mai observă. Când am intrat într-o curte, am dat de un praznic, la care se adunaseră destui săteni. Preotul care behăia ceva de mântuială era, ca toți cei prezenți, plin de noroi”. Aveați – în ceea ce mă privea, nu prea, era greu de ajuns pentru șefi – inspecții, de la „Sanepid”, de la Raion, de la Regiune. Pe unii dintre mai-marii de la Bacău (ale căror nume le citați) i-am apucat și eu: refuzau din principiu transferurile și, relatați, „ne amenințau de parcă eram delincvenți. Pe județ, mortalitatea infantilă nu scădea, iar 23% din nașteri aveau loc la domiciliu.”
Citește și Literatură de călătorie. Doctorul Viorel Pătraşcu ne-a adus ”Mediterana la poartă”
„Aţi avut puterea să reveniţi la Filipeni în octombrie 2009”
Ați muncit mult, în condiții aspre de mediu și viață inconfortabilă, un fel de eroism, iar filele cărții dumneavoastră depun mărturii; ați făcut mult bine celor de sănătatea cărora v-ați ocupat. Au remarcat și apreciat personalități care au scris despre „Jurnal de la Filipeni”, precum Ovidiu Drimba („Tot ce scrie și publică Viorel Pătrașcu este o literatură-document, izvorâtă și generată de suferința, sărăcia și înapoierea românilor. Din rândul cărora s-a ridicat un medic și un scriitor cu o conștiință deontologică exemplară”) sau Tudor Octavian, care face apropieri între ceea ce dv. ați publicat și „Cristos s-a oprit la Eboli”, celebra carte a lui Carlo Levi, și el medic.
Jurnalul dv. (eu n-am „ținut”) cuprinde intervalul 1 august 1970 – până marți, 13 noiembrie 1973, când v-ați transferat în județul de domiciliu. Perioada „cea mai grea din viața dv” s-a încheiat, constatând totodată că „despre viața la țară avuseserăți o imagine idilică”. Revenind la oraș, ați crescut profesional, ați intrat prin concurs în secundariat; ați devenit specialist și, prin examene, medic primar dermato-venerolog și doctor în medicină. Ecoul primei ediții a fost fulminant, au scris despre dv. și despre Jurnalul devenit carte numeroase personalități. Ați revenit, cu emoție, după treizeci de ani: „M-am întors trist și dezamăgit. Nu numai pentru ce am găsit acolo, unde am avut imaginea halucinantă a morții satului românesc. Ci mai ales pentru că… vremea vine și trece degeaba…” Și ați mai avut puterea să reveniți în octombrie 2009: „(…) Epoca de aur murise, Revoluția și postcomunismul, în loc să aducă semne bune, scufundaseră această veche comună fondată de câțiva bucovineni într-un Ev Mediu târziu.”
Material realizat de Mihai Mihailide
Citește și Doctorul Viorel Pătraşcu a lansat volumul „România ca un coşmar vesel”
0 Comentarii