Eram elev de liceu când l-am cunoscut pe domnul Silvestru Voinescu. Începusem să frecventez Cenaclul literar „Liviu Rebreanu” şi luasem drept literă de lege sfatul poetului Octav Pârvulescu, acela de a citi cât mai mult, de la Homer încoace, dacă aveam de gând să ajung, într-o bună zi, scriitor. Cum nu aveam buletin de Piteşti (şi nu am nici în prezent, deşi de 40 de ani îmi duc viaţa în capitala de judeţ), nu aveam dreptul să împrumut cărţi acasă (aspect pe care nu puteam să-l înţeleg, fiind vorba de o bibliotecă judeţeană), am bătut la uşa directorului, însoţit de o extrem de binevoitoare bibliotecară de la sală, d-na Rădulescu. Am fost recomandat ca fiind ,,un cititor cu ziua’’, serios şi cuminte.
Domnul Voinescu mă ştia din vedere, devenisem, oarecum, ,,de-al casei’’. M-a întrebat de unde sunt. Mi-a vorbit câteva minute despre Vladimir Streinu, m-a întrebat ce ştiu despre marele critic şi dacă frecventez biblioteca deschisă în Casa memorială „Vladimir Streinu” de la Teiu. Din păcate, aceasta nu avea cărţile ce mă interesau și era mai tot timpul închisă. Aşa am ajuns să împrumut, de sâmbătă până luni dimineaţa, cărţi de la Biblioteca Judeţeană. Pe fişa personală a domnului Voinescu. Mai mult, am ajuns să schimb o vorbă-două cu Domnia Sa. De fapt, eu eram cel care asculta întotdeauna, impresionat de frumuseţea omului din faţa mea, de distincţia sa, de umorul şi erudiţia de care dădea dovadă. O singură dată, în acei ani (1988), l-am văzut emoţionat, atunci când a primit Premiul revistei „Argeş” pentru monografia dedicată municipiului Piteşti, alături de d-nii Petre Popa şi Paul Dicu.
Citește și Profesorul Ion Stroe, considerat folcloristul de renume al văii Bratiei
Despre episodul evacuării Bibliotecii Județene și a Palatului Culturii
După un timp, am iniţiat o campanie în ziarul „Argeșul” - ,,În căutarea valorilor argeşene’’. Primul intervievat? Fireşte, domnul Voinescu, doar îl cunoşteam cel mai bine. Mă documentasem, îi citisem între timp toate cărţile de până la acea dată şi fusesem impresionat de atenţia exclusivă acordată fenomenului cultural argeşean. De fapt, era o enciclopedie ambulantă şi un om de cultură total.
În vara anului 1993, i-am fost aproape domnului Voinescu atunci când s-a pus problema evacuării Palatului Culturii şi a Bibliotecii Judeţene. Îmi amintesc cu câtă obidă îmi vorbea domnul Voinescu despre acea tărăşenie, ce acuzaţii aducea unui anume prefect! Din păcate, i-am fost alături mai mult cu sufletul, pentru că ziarul avea o atitudine favorabilă instalării Curţii de Apel în clădirea ce aparţinuse, până în 1955, Tribunalului Argeş! Am semnat şi eu Protestul ce a fost înaintat Consiliului Local, am petrecut multe ore alături de greviştii foamei de la Palatul Culturii. Din fericire, domnul Voinescu a ştiut să-şi vândă scump pielea! Dacă directorul Palatului Culturii a fost aruncat practic în stradă (i s-a dat, până la urmă, un sediu la Casa Cărţii), domnul Voinescu a obţinut aprobarea pentru construirea unui mândru sediu pentru Biblioteca Judeţeană! Cu diplomaţie, a bătut cu pumnul în masă! Patetic, a pledat cauza atâtor zeci de mii de cititori. Şi a învins. Din fericire, între timp, venise un nou prefect, care i-a acordat tot sprijinul. Nu peste mult timp, avea să se bată primul ţăruş la actualul sediu. Printre puţinele lucruri cu care mă mândresc e şi acesta: remarcându-mă în mulţime, printre ziarişti, domnul Voinescu m-a chemat alături: „Ţine şi tu cu mine de ţăruş!”
Citește și Obiective turistice inedite de pe teritoriul judeţului Argeş
Despre o datorie care rămâne deschisă
Aş avea multe de spus despre domnul Voinescu, director al Bibliotecii Judeţene vreme de 40 de ani (1964-2004)! Despre cum l-am convins să-l debutez, în revista „Argeş”, ca poet, punându-mi la dispoziţie un registru întreg („Mă ştie lumea ca om serios!”, îmi zicea). Şi cred că acele versuri se pot constitui într-un volum. Eventual, unul ce va cuprinde şi epigramele scrise, şi piesa de teatru. Despre cum s-a oferit să-mi cumpere nişte cărţi, văzându-mă cu pantofii rupţi în picioare! Despre cum s-a jucat, de câteva ori, cu fetiţa mea, mărturisindu-mi că abia aşteaptă să fie bunic. Despre supărările sale din ultima vreme, la care m-a făcut părtaş (nu a vorbit, însă, niciodată despre câte a făcut pentru cultura Piteştiului vreme de peste 40 de ani!). Despre regretul meu tardiv de a tot amâna de a-l vizita acasă, deşi ştiam că este bolnav, dar speram că va trece cu bine şi peste ultima încercare. Despre telefonul dat de Spirică într-o seară. Despre sfaturile de taină date! Despre îndemnul de a-i duce mai departe munca! Toate cele 14 cărţi pe care le-a publicat sunt exclusiv despre cultura argeşeană! Ei, aici, datoria rămâne deschisă! Nu doar pentru mine, ci pentru toţi cei care l-au iubit!
0 Comentarii