”Antanasiile” și ”Strigatul peste sat” erau unele dintre cele mai importante obiceiuri populare în miez de iarnă, în zona Munteniei și, implicit, în județul Argeș. Iată în cele ce urmează o istorie populară mai puțin cunoscută publicului larg.
”Antanasiile” se celebrau în data de 17 și 18 ianuarie
”Antanasiile” se celebrau în data de 17 și 18 ianuarie și erau o sărbătoare a miezului iernii pastorale. Denumirea este dată de amalgamarea numelor Cuviosului Antonie cel Mare și Sfântului Atanasie. În calendarul românesc precreștin, în aceste zile erau cinstite vechi zeități ale iernii care aduceau pe capul oamenilor ”zile rele de boale mari și amețeli mari de cap și de dat de rău al copiilor”. În funcție de zonele etnografice, nouă babe iertate și nouă fecioare coseau ”cămașa ciumei”. Aceasta trebuia terminată până la miezul nopții și apoi arsă în afara hotarului satului. Obiceiul putea să țină până la Sfântul Haralambie (10 februarie), mai multe astfel de cămăși ale cumplitei boli fiind cusute și apoi arse sau puse în afara localității. Ciuma avea multe chipuri, trebuia păcălită de fiecare dată și ținută dincolo de hotare. Nouă flăcăi și nouă fete trăgeau în jurul satului o brazdă, asemenea unei margini magice ce avea rolul de a nu lăsa molima să se apropie.
Citește și Dinu Lipatti – omul cel bun al neamului românesc
Obicei străvechi în satul românesc, ”Strigatul peste sat” încă se mai practică
Obicei străvechi în satul românesc, ”Strigatul peste sat” încă se mai practică în așezările rurale din sudul Transilvaniei și Muntenia. Acesta este un ceremonial nocturn, care avea loc doar o dată pe an, în ajunul marilor sărbători religioase. Cel mai adesea tradiția îl plasa de Anul Nou, în preajma Bobotezei sau Lăsatul Secului de Paște, dar îl întâlnim și în Joia Mare, Sâmbăta Paștelui, Blagoveștenie, Sf. Gheorghe, Sf. Toader, Lăsatul Secului de Crăciun. Nu întâmplător acest obicei avea loc în preajma marilor sărbători, fiind considerat un bilanț al celor bune și rele făcute de membrii comunității. La începerea Postului Paștelui și al Crăciunului, oamenii trebuiau să fie curați sufletește, iar acest eveniment, așteptat cu sufletul la gură, era privit de săteni ca o spovedanie colectivă. Dacă până în acel moment ascunseseră o faptă rea, acum aceasta era spusă cu glas tare de către feciorii special desemnați pentru înfăptuirea ritualului: ”Constantin al Nuțului s-a îmbătat la făgădău și și-a pierdut haina în drum”.
Lucruri nedemne de un gospodar erau strigate satului, spre marea rușine a celui împricinat. Chiar dacă la prima vedere aceste gesturi aveau un caracter umilitor, nu trebuie omis faptul că vechile comunități trăiau în condiții în care actul de justiție echitabilă nu putea fi așteptat întotdeauna de la autoritățile locale. În timpul nopții, mai mulți tineri care-și păstrau anonimatul datorită întunericului se adunau pe dealuri, se urcau în copaci înalți sau chiar pe acoperișurile caselor și începeau să poarte un dialog, de cele mai multe ori în versuri, în care discutau despre cele mai arzătoare aspecte ale comunității. O problemă care indigna o anumită categorie de populație era aceea a fetelor bătrâne sau a flăcăilor tomnatici, care, credeau oamenii, nu-și găseau rostul în comunitate fără să aibă o familie.
Nu scăpau de strigători cei care întârziau cu aratul, semănatul sau fetele și femeile care la șezătoare se dovedeau nepricepute la tors, cusut sau țesut. Babele care făceau farmece sau bătrânii ce se uitau după femei tinere erau luați în tăbarcă, spre marea lor necinste și amuzamentul auditoriului. Nici autoritățile locale nu scăpau de judecata publică dacă se abătuseră în cursul anului de la normele de bună-cuviință sau dacă încălcaseră cu bună-știință sau nu conduita morală. Cert este că satul asculta remarcile ironice într-o atmosferă de sărbătoare, în apropierea satului fiind aprinse focuri ritualice cu caracter purificator, iar adolescenții își făceau motoșine (grămezi de paie), cărora le dădeau foc pe dealuri când începea dialogul. De asemenea,”Strigatul peste sat” era un bun prilej pentru tineri să-și anunțe dragostea și faptul că, imediat după Paște, se vor căsători. ”M-a îndires (însărcinat) Pătru Plopenilor să-i fac un pod de aur până la Firuța Păuneștilor”.
Citește și Unde este obeliscul dedicat Bisericii Buliga?
”Strigatul peste sat” era cel mai aspru scaun de judecată pe care îl putea avea o localitate
Cu siguranță că ”Strigatul peste sat” era cel mai aspru scaun de judecată pe care îl putea avea o localitate. Fetele care se știau nepricepute sau încete la tors sau alte activități casnice așteptau cu mare neliniște ziua Strigatului, iar dacă numele era spus în gura mare, șansele la măritiș în anul acela scădeau considerabil.
La fel era situația și pentru flăcăii de însurat pe care voievodul sau craiul îi numea leneși sau bețivi. Nu este exclus să fi avut loc și unele abuzuri, dar este evident că toți tinerii, pentru a nu se face de râs, depuneau eforturi să fie harnici, cuviincioși și cu respect pentru credință. Plasarea obiceiului în preajma solstițiului de iarnă și a echinocțiului de primăvară are legătură cu moartea și renașterea simbolică a timpului, dar și cu începutul anului nou agrar.
Un obicei similar Strigatului peste sat se numește Alimori și se întâlnește în special la românii bănățeni, de altfel cunoscut și sub numele de Priveghi, Hodăițe sau Opaiț și care era serbat în sâmbăta dinaintea Lăsatului Secului de brânză sau carne dinaintea Paștelui. La zăpostiul de Paște sau la lăsatul de brânză, se face în unul sau mai multe locuri foc, fiecare părtaș aducând partea sa de lemne, paie etc. Acolo cântă, strigă, joacă și urează sau chiuie poporul adunat din tineri și bătrâni. Acest foc se numește Priveghi. În timpul petrecerii, tinerii iau din focul priveghiului tăciuni aprinși. În alte locuri, făceau din nuiele o roată sau chiar o roată de car sau de plug, o învăluiau cu paie legate, paiele se aprind și așa lasă roata de pe deal pe coastă la vale, strigând: ”Alimori”.
Sursa: Facebook
Consiliul Judeţean Argeş
Citește și Experimentul Piteşti, primul film susținut în campania „Filme pentru Filme”
0 Comentarii