La 8-9 ianuarie 1892 are loc la Sibiu, Transilvania, Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român, care alcătuieşte un memorandum (Memorandumul Transilvaniei) către împăratul austro-ungar Franz Joseph, cuprinzînd revendicările românilor din monarhia austro-ungară. Conferinţa alege preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu.

După Ausgleich-ul din 1867 (n.r. termenul german se referă la “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph şi o delegaţie maghiară condusă de Ferenc Deák), românii deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici.

Citește și: Timișoara este Capitală Europeană a Culturii în 2023

Memorandumul Transilvaniei a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român – Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii. Românii din Imperiul austro-ungar solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.

Citește și: La Topoloveni s-a înfiinţat o şcoală de muzică. „Şcoala am înfiinţat-o în octombrie şi promovarea am făcut-o mai ales la Focul lui Sumedru”

 Franz Josef a trimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor. Cu această ocazie Ioan Raţiu a rostit celebra frază: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.

Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României.

Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari.