61. Istoria recentă a Spaniei pare imaginea în oglindă a istoriei României, în care o dictatură de stînga este schimbată cu o dictatură de dreapta. Se știe că, sub Franco, ultimul conducător de inspirație fascistă din Europa, țara a fost privită cu neîncredere și a fost izolată de comunitatea internațională, ceea ce a avut grave consecințe în plan economic și social. Apoi, după 40 de ani de franchism, în 1976, apar primele partide de stînga legal constituite și au loc primele alegeri libere, cîștigate de o coaliție de centru-dreapta. Blocul socialist preia puterea cinci ani mai tîrziu. Viața democratică se consolidează și Spania e primită în NATO (în 1982) și UE (în 1986). Valuri de emigranți caută prosperitatea în afara granițelor. Viteza schimbărilor crește, investițiile străine sporesc ca volum, structura socială se schimbă, tinerele generații se emancipează, religia intră în declin, natalitatea scade dramatic, statalitatea monolitică se sparge într-o rețea federală. Din 2008, criza economică adăugă peisajului cristalele reci ale șomajului și recesiunii.

62. Dacă ideologiile sînt depășite, atunci politicienii au nevoie de noi instrumente pentru înțelegerea și modificarea realității. Dacă ideologiile s-au bazat pe teorii economice și sociologice de secol XIX și XX, atunci noile instrumente trebuie să se inspire din matematică, fizică, teoria sistemelor și biologie. Dacă politicile publice au vizat drepturile cetățenești și interesele claselor sociale, atunci noile instrumente ale omului de stat vor viza piețele și umanitatea în general.

63. Disputa dintre susținătorii și contestatarii exploatării resurselor naturale este una falsă. Pentru a susține gradul de complexitate a societății contemporane, sîntem obligați să pompăm energie și informație în sistem. Pare o cale fără întoarcere, din momentul în care omul a aprins primul foc și a folosit primele unelte. Istoria arată că nu există construcții sociale care au ales, printr-un act voluntar, să se simplifice . Totdeauna complexitatea a scăzut din cauza catastrofelor – secătuirea resurselor, modificări climatice, războaie, accidente. Dar supraviețuitorii au luat-o de la capăt, altundeva, altfel, urmînd logica vieții – adaptare, mutație, diversificare. Resursele vor fi mereu exploatate, mai prost sau mai bine, prin intermediul unor tehnologii mai simple sau mai sofisticate, de unii sau de alții. Important e ca bunăstarea generată de ele să se distribuie, larg, în întreaga societate.

64. În Evul Mediu, rabinii bătrîni obișnuiau să-și avertizeze ucenicii atrași de Cabală că au nevoie de îndumare, povestindu-le pățania unui învățăcel, care se apucase cu de la sine putere să combine literele Torei, în căutarea adevărului ultim. Ei bine, la un moment dat, aventurierul a luat foc, la propriu! Dincolo de frumusețea parabolei, mă gîndesc la adevărul ei – cîți dintre noi nu ne-am prăjit creierul, luînd ad-litteram ceea ce scrie în cărțile sfinte, în manifeste politice, în declarații de principii corporatiste?

65. Mă amuză teribil schița lui Caragiale, numită “Telegrame”. N-am găsit nicăieri un amestec atît de savuros între limbajul administrativ și cel de mahala, turnat în forma constrîngătoare a unui mijloc tehnic de comunicare. A rezultat o capodoperă de ilaritate. I-auzi, ia! “Onor prim ministru. București. Directoru Prefecturi locale Raul Grigorașcu insultat grav dumnezeu mami și palme cafine central. Amenințat moarte. Viața onorul nesigure. Rugăm anchetaț urgent faptu. Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat… Onor prim ministru. București. Repet telegrama. Petiționat parchetului. Procoror lipsește oraș manastire maici chef. Tremur viața mea, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern… ”.

66. În memoriile sale, Casanova compară gastronomia venețiană, atît de rafinată, cu greoaia bucătărie germanică. În timp ce prima se bazează pe fructe, legume, paste și vietăți ale mării, care-ți fac să cînte cerul gurii, cealaltă, fără inspirație, îți exasperează stomacul cu cărnurile ei fripte, mai ales mistreț, grele și puțin condimentate. Oftînd, vestitul libertin își aduce aminte și de dulciurile venețiene, atît de asemănătoare cu plăcerile carnale, de la înghețata de lămîie, proaspătă ca fiorii unei virgine, pînă la ciocolata amăruie ca orgasmul unei curtezane în retragere.

67. Parcă timpul nu mai are răbdare cu guvernanții – în două luni de la numire, încrederea în premierul Ungureanu a scăzut de la 29 % la 20%! În plus, parcă mirosind că este rost de schimbare, nume grele părăsesc PDL și trec la Opoziție, trăgînd după ele organizații întregi, primari, consilieri. Traseism politic sau calcul pragmatic? Și una și alta. Caragiale, săracul, a sintetizat bine situația – iubesc trădarea dar urăsc pe trădători! Unii cred că ar trebui o lege care să interzică migrarea. Păi iar dăm legi? Dar conștiința civică a alegătorilor unde e? Ei de ce continuă să-i voteze pe migratori? Pe lanțul întrebărilor, tare mi-e teamă că ajungem la concluzia tristă a feudalității românești de secol XXI !

68. În curînd, Florin Horvath, unul dintre cei mai interesanți cercetători ai istoriei noastre, va lansa o ipoteză privind identitatea legendarului Negru Vodă, întemeietorul Țării Românești, ipoteză care se bazează pe scrisori extrase din Biblioteca Vaticanului. Atunci, istoria liderului cuman, propusă de Neagu Djuvara, are toate șansele să se spargă în cioburi. Abia aștept.

69. De ce s-a născut capitalismul în Europa și nu în China? De ce revoluția tehnologică s-a declanșat în Europa și nu în China? De ce libertățile cetățenești sînt la ele acasă în Europa și nu în China? Motivul principal este concurența. Fărîmițat în țări concurente, prin istorie și geografie, Bătrînul Continent a funcționat ca o pistă de încercare pentru idei, valori, capitaluri și tehnologii, spre deosebire de marele stat centralizat chinez, omogen politic și geografic, dar static și rural. Astăzi, cînd competiția a devenit globală, mărimea contează și China își ia revanșa.

70. Pe craniul prietenului meu sînt fixați 35 de electrozi. O plasă îi ține laolaltă, legată sub bărbie, iar cablurile intră în Mașină. Așezat în acel scaun ergonomic, omul pare un cosmonaut, plonjînd în adîncimile propriului creier,
Cristian Cocea