# Mulți cunoscuți mi-au spus că n-au ieșit din casă de Revelionul acesta, refuzînd nu numai ofertele restaurantelor și cluburilor ci și mai pașnicele invitații pe la prieteni. S-a întîmplat de parcă nimeni n-ar mai fi vrut să vadă pe nimeni. Pun asta pe seama presiunii psihice a anului 2011, a crizei economice prelungite și a nesiguranței zilei de mîine, care taie orice chef de sărbătoare. Pun asta pe seama unui început de autism colectiv, în care popoarele ce-și pierd speranța se ghemuiesc într-un colț și încep să plîngă.

# În societățile tradiționale, sărbătoarea era o ieșire din timpul și din spațiul profan. Adunați în jurul unor simboluri, oamenii țeseau atunci, din nou, pînza lumii, prin repetarea unor gesturi fondatoare – aprindeau focul sacru, se curățau, frîngeau pîinea, sorbeau din cupa cu vin. Gesturile lor se încărcau cu semnificații de sus. Sărbătoarea era rit, împărtășire și comuniune. În societățile profane, legătura cu sensul s-a rupt. A rămas consumul.

# În actul sexual, venim nu numai cu trupul ci și cu spiritul. Mîngîiem și contemplăm, simțim și categorisim, ne amestecăm fluidele și amintirile. Pînă și dinamica fiziologică este determinată cultural, ca să nu mai spun de înclinații și gusturi. De aceea, doi oameni fără cultură nu vor face niciodată sex de calitate!

# Iar citești, maică? Așa i-a spus lui George Călinescu o băbuță, văzîndu-l cu o carte în mînă. Bătrîna era peste măsură de nedumerită – știa că omul era profesor, deci terminase de mult școala. Și atunci, la ce bun cititul? Dintr-un ungher al minții, celebra întrebare mă bîntuie din ce în ce mai des. În definitiv, să nu existe niște limite ale cititului, ale disponibilității noastre de a trăi alte vieți, de a afla gîndurile altora, de a vedea viața prin alți ochi? Oare cititorul e un învățăcel perpetuu? Dar cum poți trăi așa? Într-un manual al maestrului, Oswald Wirth recomandă limitarea curiozităților inutile. Iar apostolul Pavel, mult mai categoric, spune: “Multe puteți afla, dar nu toate vă sînt de folos”.

# Dacă inconștientul personal se continuă cu inconștientul colectiv, constituit din conținuturi psihice autonome, arhetipuri, cum spune Jung, atunci aducerea acestora în conștiință e o treabă foarte riscantă. Are loc o inflație a eului, ca un fel de călătorie a eroului într-o lume foarte periculoasă. Întîlnind marile spaime și miracole ale umanității, individul se confruntă cu forțe care-l depășesc și îi pot afecta fragilul echilibru al minții. O nevroză crescută din pulsiuni individuale refulate mai poate fi tratată, dar una care se învîrte în jurul unui arhetip – ba. Singura scăpare – să-l îmblînzești cultural. Cînd înțelegi că lumea este o Carte care se scrie sub ochii tăi, fie ajungi să te crezi Scriitorul, și ajungi într-un ospiciu, fie te apuci să scrii, ca Schopenhauer, “Lumea ca voință și reprezentare”, mîntuindu-te.

# În timpul Războiului Rece, serviciile secrete americane și sovietice ajunseseră să dezvolte un fel de gîndire teologică asupra realității, aflu de la Norman Mailer. Dincolo de reflecția rațională asupra unui set de fapte, ele căutau să-și formeze agenții într-un ethos specific – CIA miza pe valorile creștine, din care extrăgea loialitatea pentru modul de viață democratic, iar KGB-ul folosea marxismul și lupta de clasă ca motoare ale unei escatologii de zi cu zi. Astfel, taberele se trasau net. Nimic mai ușor, într-o epocă a luptei ideologice, decît să-ți construiești dușmanul. Dar ce se întîmplă după moartea mitologiilor? Ce ține loial un agent? Ce îl definește? Ce îi dă coloană vertebrală? Iubirea de țară? Cînd aude de asta, globalizarea rîde ținîndu-se cu mîinile de burtă. Salariul? He, he, totdeauna se va găsi cineva să plătească mai bine. Frica? Să fim serioși. Din aceste considerente, privesc cu neîncredere orice vine din zona serviciilor secrete. Fără gîndire teologică, mi se par simple birocrații, vulnerabile la corupție sau, în cel mai bun caz, dispuse să servească propriilor interese, sub masca slujirii interesului de stat.

# Observ că discuțiile asupra noului patriotism românesc se poartă mai ales în cercuri ale diasporei. Recent, o Ligă a tinerilor români de peste hotare, sau așa ceva, a decretat că sarmalele și țuica sînt bune, ca și muzica lăutărească. Asta în timp ce lucrează în multinaționale și plătesc contribuții sociale în alte țări. Adică naționalismul cultural e bun, în timp ce ăla economic e rău. Probabil așa se alină și tinerii africani, lucrînd la Disney Land – au fugit din țările lor, sfîșiate de foame și război, dar măcar mai văd cîte un elefant.         Cristian Cocea