51. Marile cărți de înțelepciune masonică împart, invariabil, viața omului în trei. Trei vîrste în care să urmezi o conduită aparte, trei perioade în care să joci roluri diferite. La început ești ucenic, deprinzi rosturile lumii și secretele unei meserii pe lîngă un maestru. Asta ține cam pînă la 25 de ani. Urmează asumarea răspunderilor și acceptarea lucrării ce ți-a fost sortită. Ca o calfă rătăcitoare, lucrezi de la un șantier la altul, modifici realitatea, îți întemeiezi o familie și pregătești răsadul uman al zilei de mîine. Apoi, pe la 50 de ani, cînd soarele vieții tale coboară spre asfințit, lași celor tineri efortul cotidian al construcției și te dedici trasării planurilor necesare noilor ucenici. Schema e simplă – învățare, lucrare, transmitere a învățăturii. Vedele, Coranul, Biblia au aceeași părere. Doar lumea noastră desacralizată smintește rolul vîrstelor, lipsindu-l pe copil de modele, amînînd fericirea maturului și ignorînd înțelepciunea vîrstnicului.
52. Tot despre vîrste. Un mare duhovnic spunea că începem cu anii dăruiți, în care orice zi este un dar, continuăm cu anii miluiți, în care ne bucurăm de mila Domnului, și încheiem cu anii chinuiți, care să ne dezvețe de patima de a trăi.
53. Îi privesc cu suspiciune pe cei care dau citate. Mi se par ca niște meseni care n-au putut mistui mîncarea prea grasă, dînd-o iute afară. Marcarea vorbelor altora are rost în lucrări științifice, unde etica intelectuală îți cere să arăți care a fost stadiul cercetării pînă la tine și ce-ai adus tu nou. Dar în domeniile soft, precum eseistica sau jurnalismul de opinie, citatele n-au ce căuta. Acolo se presupune că ai asimilat organic cultura și îi dai o formă personală, seducătoare, interesantă, fără proptelele altora. Cititorul, cu care împarți același background cultural, nu ți-e judecător ci complice.
54. Un strop de fericire – să te plimbi printr-un oraș străin, la ceas de seară, după ce i-ai gustat vinul, mîncarea, femeile. Să te plimbi fără țintă și nimeni să nu te cunoască.
55. Citesc tinerii de astăzi mai puțin decît cei de ieri? Mai curînd, citesc altfel. Pentru că timpul social s-a accelerat, lectura a devenit mai rapidă – sînt căutate sintezele, fragmentele semnificative, ideile principale. Pe aceeași linie logică, textul s-a redus, fiind înlocuit de imagine sau chiar de semn, facilitînd înțelegerea intuitivă. Încorporată Rețelei, cartea tinde să se transforme într-un obiect iconic, care dezvoltă legături specifice cu alte obiecte virtuale. Abia asta schimbă fundamental tipul de lectură. Plonjînd în hyper-text, ca Alice prin Oglindă, tînărul de astăzi tinde să se rătăcească într-un labirint nesfîrșit. Noroc cu motoarele de căutare – dar și ele sînt un fel de Pisici de Cheshire, care îți spun că, dacă nu știi unde vrei să ajungi, atunci n-are importanță încotro o iei!
56. Cred în posibilitatea ca un om să fie posedat, însă dau acestui fapt o explicație psihologică, nu una supranaturală. Cînd simptomele descrise de exorciști coincid cu cele ale maladiilor psihice, e limpede că avem de-a face cu un deranjament mental – pacientul aude voci, dezvoltă sisteme aberante de interpretare a realității, insultă și țipă cu voce schimbată, are o putere ieșită din comun, tinde să se auto-distrugă. Psihiatrii de renume, precum Carl Gustav Jung, au explicat și tratat anumite forme de nevroză, pornind de la ideea că părți ale psihismului individual tind să se autonomizeze, cu efecte devastatoare. Dar există cazuri mult mai tulburătoare (pe care Biserica le explică prin acțiunea demonilor), în care omul vorbește în limbi străvechi, pe care nu le-a învățat niciodată, cunoaște amănunte intime despre preoții și terapeuții veniți să-l ajute, punîndu-i în situații umilitoare, sau chiar schimbă parametrii fizici ai încăperii unde se află – întrerupe curentul electric, face obiectele să pocnească sau modifică temperatura. Acești demoni sînt arhetipuri ale inconștientului colectiv, care irup în conștient, aducînd acolo informații și puteri de dincolo de noi.
57. Discipolii lui Pitagora au avut un sfîrșit cumplit, murind împreună, într-o casă cuprinsă de flăcări, ațîțate de cetățenii nemulțumiți de influența lor asupra conducătorilor cetății – aviz tuturor inițiaților care își închipuie că pot face politică!
58. În ultimii 70 de ani, Europa n-a mai cunoscut lideri politici de anvergură. Pun asta pe seama lipsei războiului, o chestiune de viață și moarte pentru o națiune, un blestem pentru umanitate dar și o șansă de reizbucnire a energiilor vitale ale popoarelor, inclusiv prin ridicarea marilor conducători. Nu există perioadă mai tragică și mai eroică decît războiul. Restul e contabilitate. Pînă și după cel de-al doilea război mondial, oamenii de stat cu adevărat mari au avut războaiele lor – mă gîndesc la Margaret Thatcher și la generalul de Gaulle.
59. Dacă războiul româno-român continuă ca pînă acum, dacă nu reușim să cădem de acord cu toții, indiferent de culoarea politică, asupra unor linii de viitor comune, dacă persistăm în individualism și tribalizare, atunci statul național va dispărea într-o generație. Primul pas va fi regionalizarea. Gîndită ca o modalitate de absorbție mai bună a fondurilor europene, ea va avea ca efect pervers dorința de rupere cu Bucureștiul, de gestionare a resurselor, de proprie politică bugetară. Următorul pas va fi ridicarea unor forțe politice noi, care vor reînvia mitologii regionale vechi, revendicîndu-se de la figuri istorice emblematice – Ștefan cel Mare, Avram Iancu sau Tudor Vladimirescu. Noile partide regionale vor insista pe desprinderea Nordului bogat de Sudul sărac, cam ca în Italia, sau vor cere recunoașterea autonomiilor etnice. În fine, un proiect de federalizare s-ar putea să desăvîrșească fărîmițarea. Sau nu. Indiferent cum, România nu va mai fi ce-a fost.
60. Cuvintele nu înseamnă nimic, spun unii. Trandafirul miroase la fel de frumos oricum i-ai spune. Oare? Pentru mine, trandafirul miroase cel mai frumos în limba română.
Cristian Cocea
0 Comentarii