# Colonelul Gheorghe Enoiu l-a dat în primire pe Dej ca să se pună bine cu Ceauşescu. Într-un raport scris în anul 1967 de colonelul de Securitate Gheorghe Enoiu, către conducerea Partidului Comunist, cel supranumit „Măcelarul de la Interne” recunoaşte că a torturat deţinuţii şi a comis abuzuri, anchetând persoane nevinovate şi reţinute ilegal. „Spovedania” fostului şef al Direcţiei Anchete Penale, unul dintre cei mai mari torţionari ai Securităţii, între ani ’50 – ’67, nu reprezintă, însă, un act de căinţă faţă de victimele sale, ci o justificare în faţa şefilor ierarhici. În cele 50 de pagini ale raportului, Enoiu solicita, de fapt, clemenţa partidului, care ceruse excluderea sa din rândul cadrelor folosite în „munca de anchetator al Securităţii”. Motivaţia era aceea că Enoiu era prea sadic şi violent în timpul anchetelor, chiar şi pentru gustul mai marilor vremii.
Deşi au trecut 20 de ani de la căderea regimului comunist, fostul călău al Securităţii, acum în vârstă de 83 de ani, nu a ajuns să fie condamnat pentru atrocităţile comise. Dimpotrivă, s-a retras în satul natal Măniceşti, comuna Băiculeşti, unde trăieşte dintr-o pensie de 30 de milioane de lei pe lună. Asta ca o recompensă din partea statului, după o viaţă închinată exclusiv brutalităţii. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) a făcut, încă, din 2007 plângere penală împotriva colonelului (r) Gheorghe Enoiu, pe care l-a acuzat de „crime împotriva umanităţii”, numai că ancheta bate pasul pe loc. IICCR a cerut, pe lângă tragerea la răspundere penală, şi degradarea militară a fostului ofiţer de Securitate. În sprijinul sesizării penale, în dosarul nr. 82/P/2007, ce poartă numele colonelului Gheorghe Enoiu, au fost anexate, pe lângă mărturiile a peste 70 de victime, ce au avut de suferit în urma anchetelor conduse de fostul torţionar, şi cele 50 de pagini ale raportului scris personal, în 1967, de către „Măcelarul de la Interne”.
Enoiu, mărturisiri complete: „Securitatea a greşit mult în această perioadă”
“Am participat la foarte multe acţiuni bune cu care mă mândresc că am servit partidul şi patria, pe oamenii muncii din rândul cărora provin. Ele constituie tot fondul vieţii mele… Regret mult de tot lipsurile mele şi eu singur repudiez cu toată hotărârea tot ce a fost rău în activitatea mea. Lipsurile mele sunt incontestabil lipsuri. Dar unele au fost stimulate, altele le-am săvârşit în baza ordinelor greşite pe care le-am executat, altele sunt numai şi numai ale mele. Am încredere nemărginită în partid şi oamenii săi, iar speranţa şi convingerea mea este fermă că faptele mele nu vor fi judecate decât aşa cum au fost şi cât mi-au aparţinut mie, fără a răspunde de cele care, într-un fel sau altul, aparţin altora… Între anii 1958-1962, s-au luat unele măsuri abuzive împotriva unor cetăţeni nemulţumiţi. Conducerea Securităţii a greşit mult în această perioadă. Sunt convins cu toată fiinţa mea că am greşit prin atitudine. Just a fost ostracizată cu toată tăria atitudinea mea, dar cred că trebuia mers mai departe, să se vadă şi faţă de ce fapte am avut acele atitudini…”, aşa îşi începea colonelul Gheorghe Enoiu raportul din 1967, prin care încerca să-i sensibilizeze pe şefii Securităţii, ca să nu-l excludă din sistem.
Cum a justificat Enoiu arestările şi anchetele abuzive
„…Până în 1951, se aflau în închisori mii de arestaţi fără mandate. După 1951, a început să se legalizeze situaţia prin emiterea de decizii de încadrare în unităţi de muncă. În decursul anilor au fost arestaţi ţărani care se opunea colectivizării, oameni nemulţumiţi, agitatori unde faptele nu se puteau proba, agenţi nesinceri ai organelor noastre, elemente cu antecedente politice. Mulţi au fost încadraţi în colonii de muncă. Pentru elementele venite din fostele partide fasciste, burgheze era justificată luarea acestor măsuri, mai ales în perioada de început. Au fost trimise însă, în mod nejustificat, şi alte elemente, ţinute în colonii ani de zile. Instituţia aceasta a „coloniilor de muncă” dădea posibilitatea să se săvârşească multe ilegalităţi… Consider că pentru foştii exploatatori, elemente periculoase din aparatul de represiune burghez, elemente din partidele politice burgheze, într-o perioadă dată a fost necesar să se ia asemenea măsuri de – reeducare. Personal am anchetat şi am condus anchete în problema legionară, în toţi cei 18 ani de activitate. I-am cunoscut personal pe legionari şi cred că pot aprecia pericolul social pe care-l reprezintă. S-au făcut eforturi mari şi s-au obţinut unele rezultate bune. Multe elemente au renunţat la activitatea lor. Cred că s-au făcut şi greşeli. Au fost alese la acţiuni de reeducare elemente care şi acolo au acţionat abil în vederea intereselor lor legionare…”.
Enoiu despre „Cazul Iacob Alexandru”, fost adjunct al lui Vasile Luca la Ministerul Finanţelor
Alexandru Iacob a fost subalternul lui Vasile Luca, întâiul ministru de Finanţe al României comuniste. A fost condamnat, în 1954, la 20 de ani de închisoare în procesul înscenat grupului Ana Pauker -Teohari Georgescu – Vasile Luca pentru „faptele săvârşite împotriva statului şi a partidului”. Anchetat cu brutalitate de colonelul Gheorghe Enoiu, Iacob nu şi-a recunoscut niciodată vina şi a fost reabilitat în 1968 de Nicolae Ceauşescu. În cei 12 ani petrecuţi în detenţie, Alexandru Iacob a trecut prin cele mai dure închisori ale regimului comunist, Aiud şi Râmnicu Sărat. În 1980, a emigrat în Suedia unde a primit azil politic.
Iată ce a scris în raportul de 50 de pagini, din 1967, Gheorghe Enoiu despre acest caz: „Grupul de anchetatori din care am făcut parte a fost convocat de Gheorghe Pintilie, col. Dulgheru, gen. Vladimir Mazurov în martie 1952 şi ni s-a spus că la arestul din Calea Plevnei se află arestat un grup pe care noi va trebui să-l anchetăm şi că materialul îl vom primi de la Partid, fiindcă acolo a fost constituită o comisie care a verificat faptele lor. Ni s-a indicat ce să-i întrebăm până la venirea materialelor, să-i anchetăm despre faptele săvârşite împotriva statului şi a partidului. Mie mi s-a repartizat spre anchetare Iacob Alexandru, fost adjunct al lui Vasile Luca la Ministerul Finanţelor. L-am anchetat un an şi ceva de zile. Noi îi întrebam acelaşi lucru, ei răspundeau că nu au săvârşit nimic, iar materialele nu ne veneau de nicăieri. Când mergeam la „analize”, consilierii sovietici şi gen. Pintilie ne apostrofau că nu ştim să-i „demascăm”. Când au venit materialele, am aflat că, de fapt, cu unii dintre arestaţi se discutase şi la partid. Aceste materiale erau aşa de încurcate, că nu înţelegeam nimic. Erau probleme economice tratate la un nivel inaccesibil pentru pregătirea pe care o aveam, iar multe erau şi greşite, numai şi numai cu tendinţa de a acuza cu orice preţ. Până în vara lui 1952, când au fost aduşi în Direcţie doi tovarăşi noi, însărcinaţi cu coordonarea anchetei, reuşisem să învăţ de la cei arestaţi despre problemele care li se puneau în sarcină şi eram convins că unele lucruri nu stau în picioare. Totuşi, în luna august 1952, cu participarea noilor anchetatori şi a noastră, mulţi dintre cei arestaţi au fost bătuţi crunt. Ni s-a spus că este dispoziţie de la conducere. Tot grupul de anchetatori eram disperaţi fiindcă nu se întrevedea cum se va rezolva acea problemă. În şedinţele de analiză pe care le aveam ni s-au dat indicaţii să căutăm anumite hibe din viaţa şi trecutul celor arestaţi şi astfel compromişi vor fi determinaţi mai uşor să-şi recunoască „vina”. Personal, m-am deplasat de mai multe ori în ţară să verific activitatea lui Iacob…”.
Coloneii Dincă şi Dulgheru, anchetaţi în urma unor „probe fabricate”
Coloneii Tudor Dincă şi Mişu Dulgheru au fost colaboratorii lui Teohari Georgescu, primul ministru de Interne al României comuniste, arestat în 1952 pentru „deviere de dreapta”. Colonelul Mişu Dulgheru a avut un rol hotărâtor în organizarea reeducării de la Piteşti, Gherla şi Târgul Ocna. Ambii, însă, au căzut în dizgraţie după arestarea lui Teohari Georgescu, fiind şi ei reţinuţi în cele din urmă. Dincă a scăpat după aproape un an de detenţie, iar Dulgheru a fost condamnat şi, după eliberare, a plecat în Israel. Şi cu toate astea, ambii au rămas, până la sfârşitul vieţii, nişte stalinişti convinşi.
Colonelul Gheorghe Enoiu: „Nu ni s-a spus niciodată ce li s-a reţinut în sarcină acestor oameni. În rândul nostru, al anchetatorilor, s-a creat o stare de tensiune, de nesiguranţă, fiindcă nu ştiam că aceşti oameni să fi săvârşit fapte pentru care să fie arestaţi. Starea de lucruri existentă a dus la executarea orbească a oricăror dispoziţiuni, unele fiind chiar deformate de noi, mai ales că totul era îndreptat spre a vedea, în orice activitate, duşmanul…”.
Enoiu a fost pus să-l aresteze şi pe Gică Petrescu
La începutul anilor ’60, Constantin Niţă era secretar al Comitetului de Partid Bucureşti. A fost arestat în august 1961, alături de un grup de 28 membri de partid, sub acuzaţia că i-ar fi trimis o scrisoare anonimă lui Gheorghiu Dej în care atrăgea atenţia asupra unor persoane din anturajul său. Deşi cei 29 de arestaţi nu erau vinovaţi, sub presiunea bătăilor, un anume Radu Stanciu a declarat că el a scris anonima pentru a scăpa de torturi. Ulterior, a fost descoperit adevăratul autor al scrisorii.
Gheorghe Enoiu: „Arestarea acestor oameni a fost ilegală, dispusă de Gheorghiu Dej. În septembrie 1962, când m-am întors din concediu, mi s-a spus să merg la arestul Uranu, că acolo sunt arestaţi unii activişti de partid incriminaţi că ar fi făcut o anonimă calomniatoare la adresa familiei lui Dej. La arest, anchetatorii mi-au spus că unii arestaţi au fost şi bătuţi şi că este ordin să fie bătuţi în continuare. Unul din ei, Stanciu, recunoscuse că el este autorul. Am stat de vorbă cu toţi cei arestaţi. Tovarăşul Niţă nu ştia ce este cu el. În afară de faptul că încercase să aibă relaţii intime cu soţia cântăreţului de muzică uşoară Gică Petrescu, omul nu ştia ce-i cu el şi era disperat. Telefoane primeam din oră în oră de la tovarăşul Drăghici, care mi-a dat ordin să-l batem pe Stanciu, să stăm de vorbă cu artistul Gică Petrescu şi să-l reţinem şi pe el. Am analizat situaţia cu lucrătorii şi am interzis să mai fie bătut Stanciu. Când a aflat, tov. Drăghici a reproşat că „Enoiu spune ca noi şi face ca el”. M-a durut mult şi m-a îngrozit felul cum a fost nedreptăţit acest om, Niţă. Pe noi, superiorii ne puneau să luăm măsuri ilegale…”.
(IONUŢ STANCIU)
0 Comentarii