# Bizanţ, Constantinopol, Istanbul – trei nume pentru acelaşi oraş, trei nume ca o muzică veche. De mult voiam să le rostesc, să le strivesc în cerul gurii ca pe cireşe, să le simt gustul pe limbă. De mult voiam să pipăi zidurile Sfintei Sofia, să mă plimb pe străzile care coboară spre Bosfor, să-mi fumez pipa la umbra grădinilor Topkapî. Aşa că, săptămîna trecută, mi-am făcut bagajele şi am luat-o spre sud-est, cale de vreo 14 ore, pînă la Poarta Orientului. Am descoperit un oraş viu, surprinzător, un oraş al contrastelor, obraznic şi fermecător, un oraş al culturii şi un oraş al comerţului, foarte diferit de imaginea convenţională promovată de cărţile poştale. Despre acest Istanbul mai puţin cunoscut va fi vorba în continuare.
# Întins pe două continente, Istanbulul are 18 milioane de locuitori. De fapt, putem vorbi despre 27 de oraşe, legate prin reţele de transport, energie, apă şi canalizare. Provocarea ridicată în faţa edililor este evidentă. Iar ei se descurcă destul de bine. Intrarea în oraş, dinspre Edirne, se face printr-o autostradă cu opt benzi, peste care trec pasarele către cartiere, nu există intersecţii, nici semafoare, astfel că traficul este fluent chiar la orele în care lumea iese de la serviciu. Din periferie şi pînă în centru am făcut vreo 25 de minute. Şoferii conduc tare, dar sînt amabili şi te lasă să te bagi… N-am auzit claxoane, nici înjurături, nici blesteme. Transportul în comun e aglomerat, dar sînt multe maxi-taxi-uri, cărora turcul le zice „dolmuş”. În plus, în ultimii ani, s-a dat în folosinţă un metrou uşor, care, din 2012, va trece şi pe sub Bosfor, prin tunele săpate la o adîncime de 65 de metri.
# Oraşul este ridicat, ca Roma, pe şapte coline, astfel încît orice plimbare se lasă cu febră musculară. Se construieşte în draci, de la cartiere rezidenţiale pînă la zgîrie-nori. Pentru că stă pe o falie seismică, Istanbulul foloseşte betonul armat, spre deosebire de China, adepta clădirilor cu schelet metalic şi piele de sticlă. Multe imobile sînt goale, semn că şi aici s-a spart bula imobiliară, dar sectorul construcţiilor a contribuit masiv la creşterea economică a Turciei. Mai ales în centru, terenul este scump. În consecinţă, casele sînt înalte şi înguste, lipite una de alta la stradă. Multe imobile sînt proprietatea cîte unei familii, care are la parter un magazin, la etajul întîi un atelier sau o făbricuţă, iar la etajele doi-trei apartamente.
# La Istanbul nu se cerşeşte. Toată lumea face cîte ceva. Pînă şi copiii străzii îţi oferă un pachet de şerveţele, nu-ţi cer bani pe gratis. Bulevardele sînt înţesate de vînzători ambulanţi, care te trag de mînecă, străzile laterale, coborînd către Marmara, sînt pline de prăvălii en-gros. Lumea duce sacoşe, baloturi, cărucioare. Se vinde şi se cumpără orice, dar nicăieri n-am primit bon fiscal (doar la casa de schimb). Asta nu înseamnă că evaziunea este în floare. Statul turc are altă politică fiscală, instituind impozite forfetare, funcţie de zona în care ai prăvălia, de suprafaţă, de tipul de activitate etc. Plăteşti o sumă fixă, an de an, şi nu te mai bate nimeni la cap cu controale şi şpăgi. În rest, eşti liber să te descurci, să vinzi sau nu, să prosperi sau să dai faliment. Nu există preţuri fixe, afişate, decît în puţine magazine, totul se negociază. Chestie de tradiţie… Premierul Erdogan a vrut să înăsprească fiscalitatea şi şi-a rupt dinţii. Mă întreb cum or arăta registrele fiscale turceşti. Totuşi, moneda naţională s-a stabilizat, e destul de puternică, semn că oamenii îşi plătesc contribuţiile la buget.
# Seară de seară, în faţa hotelului, venea un tip cu un balot în spate şi-l răsturna pe trotuar. Din el se revărsau zeci de genţi, iar tipul striga: „Hai la Vuittoane, hai la Vuittoane! Ieftin, ieftin!”, spre bucuria trecătorilor, care şi le smulgeau din mînă. Scena se repeta la fiecare colţ, doar marfa era alta. Desigur, vorbim despre falsuri, despre replici ale mărcilor occidentale, însă multe dintre ele erau bine făcute şi din materiale de calitate. Văzînd preţurile de sute de ori mai mici decît cele ale produselor originale, te gîndeşti întîi cît de ieftină e mîna de lucru la turci şi apoi cît de snobi sîntem noi, vesticii!
# Cît cîştigă un locuitor al Istanbulului? Depinde. Contrastele sînt mari. În mediul bancar, salariul funcţionarului pleacă de la 2000 de dolari, ceea ce e bine. Seară de seară, la cîrciumi şi restaurante, poţi să-i recunoşti după costumele închise şi cravatele cu nodul lărgit. Mulţi sînt expaţi, lucrători în multinaţionale. În mediul muncitoresc, „lozul” e mai mic – o ajutoare de măcelar cîştigă 150 de dolari pe săptămînă, plus opt lire turceşti pe zi, pentru mîncare. Opt lire nu e mult – cu ei poţi bea un pahar cu bere lîngă Moscheea Albastră. Există o anumită cumpătare a consumului – din zece trecători, numai unul fumează pe stradă. De asemenea, consumul de alcool este descurajat. Să fie de vină criza? Totuşi, ţigările sînt mai ieftine decît în România.
(Cristian Cocea)
0 Comentarii