Poetul și traducătorul Valentin Deşliu s-a născut la 9 octombrie 1927, în comuna Glăvani, judeţul Cetatea Albă, Basarabia, și a decedat la 25 aprilie 1993, în Bucureşti. Fiul lui Dumitru Deşliu, învăţător, şi al Paraschivei (născută Balaban), Valentin Deșliu a urmat cursurile liceale la Ismail, Piteşti, Bucureşti şi Alexandria, unde a susținut examenul de bacalaureat în 1946. A urmat cursurile Facultății de Filologie, secţia Limbi slave, a Universităţii din Bucureşti în perioada 1972-1975. A făcut specializare în limba şi literatura bulgară la Universitatea „Kliment Ohridschi” din Sofia. A fost pedagog şi profesor suplinitor la Şcoala de Agricultură din Dobrogostea, județul Argeș, secretar la Primăria din Borleşti și şeful Secţiei de cultură şi artă a raionului Merişani.

A fost translator la Ministerul Învăţământului între anii 1957 și 1962

Valentin Deșliu a fost redactor la revistele „Urzica” între anii 1951 și 1952 şi „Albina” în perioada 1952-1957. De asemenea, protagonistul nostru a fost translator la Ministerul Învăţământului între anii 1957 și 1962. Debutează cu versuri în „Urzica” în anul 1951, iar editorial, cu povestirea „Cap administrativ”, inclusă în antologia „Satiră şi umor” în 1954. Printre volumele de poezii menționăm: „Cântece uitate” (1971), „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976). După 1960, traduce mult din literatura bulgară clasică şi contemporană, atât versuri, cât şi proză. Decorat cu Ordinul bulgar „Kiril şi Metodiu”, clasa I în 1966, Valentin Deșliu este și autor de manuale pentru şcolile cu limba de predare bulgară. Colaborează la „Viaţa românească”, „România literară”, „Secolul 20”, „Scânteia pionierului”, „Urzica” etc., precum şi la reviste din Bulgaria, Iugoslavia şi Estonia.
Cunoscut mai ales ca traducător din literatura bulgară, Deşliu a publicat şi câteva volume de versuri proprii.

Partea cea mai însemnată a activităţii lui Deşliu este aceea de traducător din literatura bulgară

„Cântece uitate” (1971), „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976) relevă un autor ataşat mai cu seamă de temele clasice (dragostea de ţară, elogiul străbunilor, bucuria în faţa cadenţelor anotimpurilor, melancolia ceasurilor de taină, posibilitatea salvării prin creaţie etc.), tratate tot prin împrumutarea unei recuzite din „dulcele stil clasic”, cu clişeele şi naivităţile care pot proveni de aici: „S-au deşteptat toţi merii şi se desfac pe ramuri / petalele micuţe în soare strălucind, / şi albele dantele de spumă bat în geamuri, / şi razele-n agrafe molatece se prind. Când strunele de frunze uşor le-ncearcă vântul, / prefigurând un cântec cu degete subţiri, / coboară-atâta pace, de parcă-ntreg pământul / e-o cupă de lumină urcând din amintiri!” („Merii”). Deşi volumele de poeme ale lui Deşliu fac dovada unui „lirism autentic, discret, întemeiat pe o mare încredere în limbaj” (Şt. Aug. Doinaş), acestea sunt eclipsate de activitatea traducătorului. În versurile evocatoare, sentimentale ale lui Deşliu din primul volum, „Cântece uitate” (1971) – caracteristica păstrându-se şi în „Chemarea pământului meu” (1972), „Strigătul tăcerii” (1974), „Pasăre fără somn” (1975) şi „Sfere albastre” (1976) – Ştefan Aug. Doinaş a găsit un „lirism autentic, întemeiat pe o mare încredere în limbaj”. Poezia se remarcă printr-o viziune clasicizantă, în care teme tradiţionaliste – sacralitatea pământului natal, amintirea casei părinteşti, perindarea, însoţită de o uşoară nostalgie, a anotimpurilor, comuniunea cu înaintaşii – sunt tratate în versuri limpezi, armonioase, în descendenţa lui St. O. Iosif şi Ion Pillat. Marcată de o anume naivitate, îndeosebi în ceea ce priveşte tehnica lirică, într-un secol dominat de experiment şi „tehnicisme” de tot felul, poezia conturează un univers al constantelor calme, în care neliniştile şi temerile omului modern au dispărut cu desăvârşire: „Noi nu murim nicicând, nicicum. / Vorbim de moarte doar / ca de un anotimp care ne-ntoarce / cu faţa spre amurgurile calme”. Partea cea mai însemnată a activităţii lui Deşliu este însă aceea de traducător din literatura bulgară, iar osârdia lui pentru transpunerea literaturii bulgare în limba română a fost răsplătită de statul bulgar cu Ordinul „Kiril şi Metodie” (1966).

Opera literară

• „Cântece uitate”, cuvânt înainte de Şt. Aug. Doinaş, Bucureşti, 1971;
• „Chemarea pământului meu”, Bucureşti, 1972;
• „Strigătul tăcerii”, Bucureşti, 1974;
• „Pasăre fără somn”, Bucureşti, 1975;
• „Sfere albastre”, Bucureşti, 1976;
• „Ca să cresc mare şi voinic”, Bucureşti, 1980.

Traduceri

• Pagini din proza bulgară, în colaborare cu C. Velichi şi Claudia Pătraşcu, Bucureşti, 1959;
• I. Gheşev, „Kremena le ştie pe toate”, piesă într-un act, în colaborare cu At. Gospodinov, Bucureşti, 1959;
• K. Boianov Krastev, „În numele vieţii”, piesă într-un act, în colaborare cu At. Gospodinov, Bucureşti, 1961;
• P. Spasov, „Homarii albi”, povestiri, în colaborare cu V. Chiriţă, Bucureşti, 1961; „Rechinii…”, în colaborare cu Claudia Pătraşcu, Bucureşti, 1962;
• P. Vejinov, „Întâmplarea de pe strada liniştită”, roman, în colaborare cu V. Chiriţă, Bucureşti, 1962;
• P. Neznakomov, „Margaritka şi cu mine”, povestiri pentru copii, în colaborare cu C. Anton, Bucureşti, 1965;
• A. Straşimirov, „Hora”, roman, Bucureşti, 1966; Ţane şi Zmeoaica, basme populare macedonene, Bucureşti, 1967;
• Olivera Nikolova, Zoki Poki, „Povestiri pentru copii”, Bucureşti, 1968;
• I. Volen, „Oamenii lui Dumnezeu”, povestiri, Bucureşti, 1969; „Din ţara trandafirilor”, lirică bulgară contemporană, în colaborare, Bucureşti, 1970;
• I. Cankar, „Dreptatea lui Jernej”, nuvelă, Bucureşti, 1973;
• G. Rajcev, „La periferia oraşului”, nuvele şi povestiri, Bucureşti, 1973;
• E. Pelin, „Puterea necuratului”, în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1978; „Tânăra proză bulgară, antologie”, în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1978;
• M. Jovanovski, „Brumă pe florile de migdal”, prefaţă şi tabel cronologic, Bucureşti, 1979; „Cornul de capră. Nuvele bulgare contemporane”, antologie şi note în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1981;
• A. Ingolic, „Dragoste interzisă”, prefaţă şi tabel cronologic în colaborare cu Mihaela Deşliu, Bucureşti, 1981; „Lirică bulgară contemporană”, antologie, Bucureşti, 1981.