# Convorbiri neconvenţionale cu profesoara şi scriitoarea Camelia Bădescu Sighiartău

# Ce gust mai are pâinea mâncată în ţară străină? Profesia e importantă? Câştiguri pe măsură? Familie? Copii? Civilizaţie occidentală? Integrare reuşită? Mai rămâne loc în inima ta şi pentru un colţ de Românie?
– Pâinea e altfel, are alt gust, şi la propriu şi la figurat. La propriu, abia după vreo 10 ani am reuşit să găsesc aici pâinea căreia să-i rup colţul şi să-l mănânc cu aproape aceeaşi poftă ca acasă, la Arefu. La figurat, încă mai caut pâinea din care să ne putem permite luxul de-a ne cumpăra cândva o căsuţă modestă, neapărat cu grădină.
Profesia e foarte importantă. Eu mi-am petrecut mai mult de jumătate din viaţă pe băncile şcolii şi am crescut într-o familie de intelectuali. Nu am vrut să renunţ la ceea ce am învăţat ani de zile. Am studiat limbi străine, engleză-română, la Sibiu, mi-am dat definitivatul, apoi am făcut două masterate, unul în România (în traductologie, engleză – română), şi unul în Germania, în Regensburg, în „studii britanice“. Sunt profesoară ca şi părinţii mei, Cezar şi Angela Bădescu. În ţară, am fost dăscăliţă de engleză şi română iar în Germania am predat multă vreme engleză la şcoli particulare şi acum m-am reprofilat pe limba germană. Mai nou predau cursuri de integrare refugiaţilor la un fel de universitate populară, care oferă exclusiv cursuri pentru adulţi.
Câştigul nu e deloc pe măsură, pentru că deocamdată nu mi s-au echivalat chiar toate diplomele din România. Încă mă mai lupt cu sistemul. Sper ca în cele din urmă să am sorţi de izbândă.
# Cum a fost contactul cu Germania la început?
– Sebastian, fecioraşul nostru, a venit pe lume numai în 2012, la 6 ani după sosirea în Germania.  Eu şi soţul meu am avut timp berechet să luăm contact cu civilizaţia occidentală: mai rece, cei drept, dar fără manelisme, coji de seminţe şi toate jegurile aruncate la marginea drumului. Aici oamenii merg frumos în locuri special amenajate unde-şi duc gunoiul din curte (inclusiv buruianul strâns din grădină sau frunzele măturate) sau lucrurile de care nu mai au trebuinţă. Toate sticlele goale sunt colectate. Primeşti 25 cenţi pe fiecare, aşa că nu prea găseşti pe nicăieri sticle goale aruncate alandala. Dacă ai strâns 4 peturi, ai deja 1 euro, iar nemţii sunt foarte strânşi la pungă. În schimb spaţiul privat, trebuie respectat. Nemţii te invită foarte rar la ei acasă şi nu prea dau din casă. Colegii sunt colegi şi cam atât. Pe-aici colegialitatea şi prietenia nu prea merg mână-n mână. Ne cunoaştem, ne respectăm şi cam atât. Mi-a fost foarte greu la început să mă obişnuiesc cu mentalitatea asta, pentru că eu sunt o fire mai exuberantă, iar nemţii sunt foarte rezervaţi şi ţin foarte mult la sfera privată. În plus îmi lipseau foarte mult ai mei, familia de-acasă. Soţul meu, Marius, mi-a fost alături tot timpul şi asta m-a ajutat foarte mult să depăşesc momentele de cumpănă.
Un colţ din sufletul meu va rămâne mereu românesc. În şifonierul din dormitorul de-aici am costumele mele populare din România, iar în portofel îmi car zi de zi solzul de cântat. Nu am cum să uit de unde-am plecat. Locurile natale le port în inimă, oriunde-aş fi. Areful e sătucul meu de munte, satul meu natal, de care mă leagă familia şi toată copilăria mea, de fatucă de la ţară.