Se mai cântă. În marea moartă. Acolo de unde glasurile nu străbat până la suprafață. Până la urechile cârmacilor.
Dar în această masă, amorfă pentru cine nu o cunoaște, stă viață. Cu substanță. Oameni adevărați care trăiesc, muncesc, iubesc și fac tot ce este omenește de făcut…
Unul dintre ei este Constantin Samoilă. Inginer constructor. Nu a construit, în concepție proprie, nici palate, nici avioane, nici locomotive, nici căi ferate, nici aeroporturi. Nimic care să-i înscrie numele în registrul celebrităților. Dar și-a petrecut viața în șantiere, în cizme de cauciuc și în pelerină, în noroaie și în ploi. De pildă, în șantierele de fundații ale unei fabrici de bioproteine – măturată de vânturile și de valurile tranziției. Nu a înălțat Turnul Babel, ci un coș de fabrică, de care nu este vinovat că nu a mai rămas cărămidă pe cărămidă. Iar ultimii ani i-a petrecut în fața unei planșete de proiectant, cu planuri obișnuite de construcții județene…
Și uite așa a ajuns să semneze în ultima rubrică din cartea de muncă. Unul dintre miile de pensionari anonimi. Dar dacă nu ar fi fost ei, cu activitatea lor modestă, ce ar mai fi azi pe aici?
Inginerul Constantin Samoilă nu și-a încheiat viața în ziua pensionării. Și-a descoperit altă vocație. Cea de cântăreț. Nici la operă, nici la filarmonică, nici la teatrul de revistă. Ci în coruri de amatori. Și glasul îi răsună pe diferite scene din țară, dar și în concursuri, festivaluri sau turnee internaționale în Italia, Franța, Grecia, Spania, Austria, Germania, Macedonia și chiar din Asia.
Și cum n-ar fi fost deajuns, neastâmpărul l-a bătut și în artele plastice. A învățat fără școală și fără profesor să ciocănească tablă de aramă ca să dea la iveală lucrări de metaloplastie, să amestece culori, să picteze pe suport de lemn, de pânză, de sticlă. Prezente în muzee, galerii și colecții. Legende din mitologia greacă sau scandinavă, din folclorul românesc, personaje idealizate sau personaje caricaturizate. Feți frumoși, demoni, îngeri, sfinți, voievozi.
Zeița inspirației care îi ajută întotdeauna pe artiștii talentați, fie ei chiar amatori, l-a făcut să sară peste hotarele inițierii. Iată-l, de pildă, pe bărbatul primordial, întâiul fecundător măreț, înzorzonat, bizar, strălucitor și ridicol, împărat, curtean, căpetenie de oștire, filosof și bufon în același timp, stăpân de harem, demonstrându-și potența cu un sfârtoc de apendice ieșit de sub poală. Și asta, în timp ce în jurul său se înfășoară șarpele seducției spre marele păcat care se va lăsa cu alungarea din rai. Este, dacă vreți, un Dionisos la început de lume, așa cum l-a văzut Samoilă. Iat-o și pe Cleopatra, regina fericită și nefericită, căzută în extazul iubirii, în timp ce se oferă mușcăturii de viperă. Dar și alte lucrări, fiecare cu povestea ei de bucurie și de întristare, de dragoste și singurătate, căzuți pe gânduri sau bârfind în zeflemea, purificați de păcate, candizi, caricaturali, apatici, meditatvi și ludici, așa cum pot fi văzuți în multele sale exponate. Iată și uciderea pruncilor, cei trei crai de la răsărit, Madona cu Pruncul, Christ crucificat, Sfântul Gheorghe care ucide balaurul, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu…
Dar mai este mușcat de inimă și de șarpele creației literare. Șase cărți până acum. Nu are pretenția să intre în istoria literaturii. Povești pentru familie, pentru prieteni, amintiri, moștenire pentru lada de zestre a neamului lui Samoilă din Poienăreii de pe Argeș. Mărturii din copilărie, când zugrăvea cu cărbune negru din vatră păreții albi spoiți cu var ai odăii, când asculta de pe pragul casei slujba din biserica de pe celălalt mal al uliței, când se scălda în apele limpezi ale Râului Doamnei, mai pline de legende decât de pești, când mulgea în poienele pădurilor vacile date în pază ca să amestece laptele aburind cu zeama dulce de mure și de zmeură… Pănă în anii de senectute ai celor trei sferturi de secol, când tot mai cântă, mai pictează, mai scrie, mai iubește, mai trăiește…
Cu oameni ca el, România nu piere. Și suntem mulți…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii