Trei poveşti de viaţă trăite în Afganistan

# Reportaj  la Şcoala de Tancuri „Mihai Viteazul”. Un nou detașament de instructori pentru Școala de Tancuri Afgană, militari ai Școlii de Aplicație pentru Unități de Luptă „Mihai Viteazul”, din Pitești, s-a repatriat, din teatrul de operații Afganistan, joi, printr-o ceremonie ce a avut loc pe platoul unității și la care au fost de față și membrii familiilor acestora, nerăbdători să-i îmbrățișeze după aproape jumătate de an de absență. Desigur că fiecare dintre cei șapte militari ce au compus echipa s-a întors cu un mare bagaj, dar nu atât de obiecte personale, cât de amintiri și experiențe de tot felul. I-am abordat pe trei dintre ei, pentru a împărtăși cu noi, dar mai ales cu cititorii noștri, din poveștile lor interesante de viață, trăite printre pericolele ce pândesc la orice pas în acea țară, cândva departe de civilizație.

Maior Lucian Oancea: „Onoarea și ospitalitatea sunt valori principale”

Primul cu care am stat de vorbă a fost chiar comandantul detașamentului, maiorul Lucian Oancea, care și-a asumat primul „sarcina” de a discuta cu reporterul Jurnalului de Argeș, chiar dacă era nerăbdător să-și revadă familia, după ce atâta amar de vreme a stat departe de căldura ei. Puțin mai timid și oarecum formal, maiorul își începe povestea. Nu pare deloc o persoană volubilă, așa că, pentru a sparge gheața, îl rog pe interlocutorul meu să-mi istorisească despre ceea ce a avut de făcut în această a patra misiune a sa în Afganistan. „Am lucrat în cadrul unei școli de instrucție afgane, școala omoloagă cu cea în care suntem noi acum. Misiunea principală a fost să participăm la pregătirea unor batalioane operaționalizate, a unor batalioane de reacție rapidă. Am participat, de asemenea, la diverse cursuri de specializare sau de carieră ale militarilor afgani. În total, a fost un număr de opt cursuri pe care le-am desfășurat pe parcursul a cinci luni, cu diverse perioade. Am desfășurat activitatea în zona Kabul. Am încheiat pregătirea unui batalion, a două companii de infanterie motorizată”, începe relatarea „de pe front”. Îl întreb, în continuare, cum a perceput impactul cu o cultură atât de diferită de cea europeană, o civilizație cu alte valori decât cele cu care suntem obișnuiți. „Să nu facem confuzie între civilizația musulmană, civilizația afgană și anumite facțiuni extremiste. Probabil că civilizația afgană și nivelul cultural afgan cresc de la an la an, anumite valori occidentale încep să-și facă simțită prezența și în Afganistan. Dar este un drum lung, sunt totuși culturi diferite. Asta nu înseamnă însă că nu pot fi găsite elemente comune. Întotdeauna se pot găsi punți de legătură între civilizația noastră și civilizația musulmană”, îmi răspunde maiorul Oancea. „Au fost suspicioși? Sunt oameni a căror încredere se câștigă greu?”, este următoarea întrebare. La care ofițerul îmi explică, foarte convingător, că afganii pe care i-a întâlnit sunt oameni foarte deschiși și ospitalieri. „Onoarea în civilizația musulmană și, mai ales în Afganistan, onoarea și bucuria de a primi, ospitalitatea, sunt valori principale. Este chiar o datorie a gazdei de a avea toată disponibilitatea pentru a primi un musafir.” Și pentru că, în discuțiile ce le-am purtat cu alte ocazii, cu alți militari ce fuseseră în Afganistan, mi se spusese că ar fi avut unele probleme cu obiceiurile culinare locale, l-am întrebat și pe maiorul Oancea cum s-a descurcat când a venit vorba de hrană. „Orezul cu stafide și beef kebab sunt mâncăruri care mie mi s-au părut extraordinare. Chiar dacă te duci în București la un restaurant cu specific musulman, nu o să întâlnești așa ceva”, îmi răspunde acesta, zâmbind. Cât despre obiceiul locului, de a se consuma hrana cu degetele, aflu o explicație foarte interesantă și la care recunosc că nu m-aș fi gândit. „Mâncatul cu mâna este un specific afgan și denotă încrederea în cei care servesc masa”, îmi spune ofițerul.

Plutonier major Valentin Stanciu: „Un afgan, foarte revoltat, tot agita o servietă diplomat”

Un interlocutor mai glumeț și mai comunicativ, plutonierul major Valentin Stanciu nu s-a lăsat rugat de două ori ca să își depene povestea sa. Simt o undă de entuziasm în vocea sa și mă molipsește bucuria cu care începe să vorbească despre experiențele sale din misiunile afgane. Iar povestea lui mă uimește încă de la început, când îmi spune că, spre surpriza sa, i-a fost dat să audă în graiul afgan cuvinte familiare: „Au fost momente în care tresăream pentru că ei foloseau cuvinte înrudite cu ale noastre, puțin pronunțate altfel. «Dușman», «pardea», «cioban».” După ce le-a explicat și afganilor despre aceste similitudini, socializarea a fost într-un fel mai facilă. Ceaiul de dimineața era un bun prilej pentru a discuta despre familiile lor, atât românii, cât și afganii. Primul contact cu Afganistanul l-a avut în 2011, la prima sa misiune în teatrul de operații de acolo. „În 2011 a fost când am luat efectiv contact cu Armata Națională Afgană și efectiv cu poporul afgan. Pentru mine a fost o surpriză plăcută să văd saltul pe care ei, ca și nație l-au făcut în acești doi ani de zile. Au progresat imens, din punctul meu de vedere”, spune subofițerul, după care, cu bucurie și satisfacție evidentă adaugă că se simte împlinit profesional pentru că a avut ocazia de a împărtăși din cunoștințele și experiența sa cu militarii afgani: „Consider că este neimportant atâta vreme cât știi doar tu, dacă nu ești în stare să împărtășești din cunoștințele tale și din experiența ta și altora, să încerci să-i ajuți să evolueze. Cred că atât eu, cât și ceilalți membri ai echipei ne-am adus un aport la pregătirea militarilor afgani, atât din punct de vedere al cunoașterii armamentului cât și al tehnicii pe care o au în exploatare.”
Povestea lui continuă cu o istorisire despre care spune că, la vremea când s-a petrecut, a avut un efect înspăimântător. Finalul, însă, a fost unul extrem de amuzant. „Am fost învățați, pe parcursul pregătirii, de anumiți factori care ar putea constitui un pericol pentru noi, ca și militari. Adică o valiză-diplomat ar putea foarte bine constitui un pericol, pentru că ar putea ascunde un dispozitiv exploziv improvizat. În 2011 eram într-un birou cu vreo 10 ofițeri afgani. A intrat o persoană îmbrăcată în acele straie specifice afganilor, un bărbat, foarte revoltat, care tot agita o servietă diplomat. Interpretul pe care îl aveam nu spunea nimic, eu eram foarte înspăimântat, mă întrebam de ce este așa de nervos, nu știam dacă furia lui este la adresa mea sau a celorlalți. De fapt, era un frizer supărat pe un afgan pentru că întârziase la programarea de la frizer. Acum este amuzant, dar atunci, pentru noi a fost înspăimântător. Până la urmă, au terminat disputa, el a plecat… eu am încercat să mă descarc pe interpret, pentru că nu mi-a spus despre ce este vorba.”
Deși despre bucătăria afgană plutonierul major Valentin Stanciu spune că îi amintea de mâncărurile bunicii, concluzia lui, de militar, este că: „Dacă îți este oferită o mâncare, trebuie mai întâi să o mănânci și numai pe urmă îi analizezi gustul.” În timp ce interpretul afgan își saluta colegii români în limba română, cu „Bună dimineața!”, „Ce faci?”, „La revedere!”, militarii români se străduiau să învețe și ei, la rândul lor, expresii și cuvinte din limba gazdelor lor, ne explică Ovidiu Stanciu. „În 2011, când am plecat, un afgan, nu contează gradul, ne-a îmbrățișat și ne-a spus că a pierdut cinci frați. Atunci eram doar cinci români, acea echipă cu care am lucrat. A contat pentru noi.” O reacție emoționantă care arată că prietenia și atașamentul nu pot fi oprite de diferența dintre culturi și civilizații.

Căpitan Nicolae Drăgan: „Cel mai greu mi-a fost pe platou, pentru că nu puteam să ajung la fetița mea”

Pentru căpitanul Nicolae Drăgan aceasta, de anul acesta, a fost prima sa misiune în Afganistan. Fiind primul său contact de acest fel, căutase să se informeze despre obiceiuri ale afganilor. Însă, după întâlnirea cu aceștia, a ajuns la concluzia că lucrurile nu sunt ca în cărți. „Ca un exemplu, ar fi fost un semn de jignire ca, atunci când stai pe scaun, să-i arăți interlocutorului talpa celui din față. Ulterior mi-am dat seama că asta s-ar aplica mai mult pentru Irak, pentru Afganistan nu. Ei nici nu auziseră de așa ceva.” Cum le este firea românilor, să fie calzi și prietenoși, nici căpitanul n-a făcut excepție: „Bineînțeles că toți am încorporat în limbajul nostru expresiile uzuale, saluturi, mulțumiri, am devenit mai apropiați de ei, numai pentru faptul că vorbeam limba lor pe cât puteam, iar ei apreciază asta.” Însă căpitanul Drăgan lăsase acasă o fetiță abia născută de câteva luni și o soție foarte tânără. Povestește reporterului că reușea să comunice cu fetele lui pe internet, pe Skype. „Cea mică se plictisea repede de mine. Acum, când am ieșit din televizor, i se pare ceva ciudat și acceptă mai greu.”, ne spune râzând în timp ce își ia în brațe fetița ce are acum puțin peste un an de viață. Ne mărturisește apoi, în încheierea discuției noastre: „Cel mai greu mi-a fost pe platou, când o vedeam la 100 m de mine și nu puteam să vin la ea.”
Adriana Gândilă