Ţara în care nu se fură…

Și nu e beat. Nici căzut în cap. Nici mușcat de câine turbat. Nu a fost internat la Vedea. Îl știam întreg la minte. „În România, totul se fură!” Asta mă scoate din sărite. „Prietene, ești nebun?” Dar el continuă. „Este țara în care nu mai proștii nu fură!” Delir cu ochii deschiși. De unde se va fi molipsit? „Omule, trezește-te! De ar fi cum grăiești, ar însemna că toată populația aceștei țări se împarte în două categorii: cei deștepți și hoți și victimele lor, care se lasă jefuite!” Nu mă ia în seamă. „E plină țara de hoți!” „Și ce, țara ești tu? I-ai prins la cotețul de găini? La caii din coșar? La porcul din cocină? La ouăle de sub cloșcă?” „Sunt obsedat – murmură – de dispariția pădurilor, a flotei, a atâtor alte părți din avuția țării.”
Așa să fie? Câți dintre noi nu suntem indiferenți și indolenți! „Se fură de la stat, ce-mi pasă mie”, zice cetățeanul din a doua categorie.
Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, mai îmi bat în timpane și alte variante: „Trebuie să fii prost ca să nu te pricopsești din furat în România!”
Ajunge! Ne-am defăimat destul! Nu sunt hoți în țara asta! Nu se fură!
De ce să furi, când poți să iei? Pe aici, totul este de luat! N-ai decât să întinzi mâna! Așa a fost făcută tranziția. Așa și-a croit ea legile. Să ia cine poate și cât vrea. Și, dacă ăla ia, dacă ăla ia, de ce n-aș lua și eu? Că mai cade și câte unul în plasă, asta e o întâmplare. Și pentru ce? Un ministru pentru o damigeană și un coș de caltaboși. Un premier pentru niște termopane. Un magnat pentru că l-a sechestrat pe hoțul care i-a spart automobilul. Dar unde e asfaltul străzilor licitate? Unde terenurile armatei? Unde sutele de vagoane? Unde stațiunile balneare? Hoteluri? Silozuri? Zăcămintele de țiței? „Tractorul”, „Semănătoarea”, „Comtimul”, „Rolastul”?
Și la ce îmi folosește mie, cetățean din mulțime, că un cutare, că un oarecare, că un  cineva stă după gratii, se roagă la icoane sau scrie cărți? Domnilor, da-ți-le drumul afară și aduceți în averea țării tot ce au păgubit, și voi fi mulțumit! Și nu vă grăbiți să-i găjiți și pe cei cinstiți. Nimeni nevinovat nu trebuie să pățească ceva.
Scoateți din dicționare substantivul hoț și verbul a fura. Suntem în țara în care nu se fură, doar se ia! Ia și tu, iau și eu. Lasă să ia și ei. Și domnul ministru, și domnul demnitar, și domnul lider… Nu mai faceți țara de râs. Nu trăim în țara hoților. Chiar dacă străinii se amuză că le furăm și lebedele de pe lac. Chiar dacă guvernele lor îi suspectează, le dărâmă taberele, le restricționează dreptul de muncă și așezare. Ba chiar îi expediază pe imigranții români. Dacă a lua înseamnă a fura, noi ne furăm în primul rând propria căciulă. Mâncarea de la gură. Pământul de sub picioare. Și le vindem pe mai nimic. Și ne băgăm sărăcia în casă. Și boala în oase. Și ne vârâm în cap gândul că e mai bine să trăiești din furt decât din muncă cinstită…
Dați o lege.  Un decret. O hotărâre de guvern. În care să interziceți cuvintele hoț și furt. Puneți poliția să-i urmărească și să-i aresteze pe cei care folosesc asemenea expresii. Procurorii să-i ancheteze. Judecătorii să dea sentințe. Temnicierii să le execute. În timp ce oamenii care nu fac altceva decât să ia, să fie încurajați, ocrotiți, ajutați. Când e vorba de licitații, de comenzi, de contracte, de acte adiționale, de cheltuirea fondurilor europene. Ajutați-i să fie promovați în funcții, la înscrierea pe listele electorale, în orice împrejurare. Dacă treburile merg prost de un sfert de secol în țara asta, este că nu sunt destui oameni care să știe să ia. Că mai e ceva de luat. Că nu s-a ajuns la fundul sacului… Scutiți țara de povara de a avea. Lăsați averea pe umerii celor care știu să o ducă. Să gâfâie ei sub greutatea de pe grumaji. Eliberați de grijă pe cei săraci. Să nu stea cu gândul la vile, la plaje la avioane, la elicoptere, la debarcadere, la iahturi, la amante, la conturile din bănci, la îmbogățiri, la urcușuri pe trepte ierarhice în politică și în afaceri.
Nefericiții. Neliniștiții. Nu vă dați seama ce dramă este să ai zece mașini de lux dar să nu poți să mergi, în același timp, decât la volanul uneia singure? Și să ai zece camere într-o vilă sau castel și să nu poți să dormi în același timp decât într-un singur pat? Să ai zeci și zeci de costume și să nu poți să porți în același timp decât unul? Să poți să-ți procuri butoaie întregi de băuturi alese și chintale de alimente preparate după cele mai rafinate rețete, dar să nu poți să bei și să înfuleci mai mult decât încape în tine? Să ai un harem de amante, dar să nu poți să te fericești decât cu una – două în același timp, dacă ai voie la stimulente? Și să n-ai decât 10 degete, două mâini, două picioare, doi ochi, o singură gură, un ficat, un plămân, un stomac, o inimă, un creier care și ele se uzează de nu poți să trăiești decât numai o singură dată. Și să rămână totul fără tine. Și atunci nu-ți mai rămâne decât satisfacția să strângi mai multă avere, să ai mai multe afaceri, să ai mai multe vile, mai multe funcții, nave, conturi, amante…
Aceștia sunt oamenii de care are nevoie țara în concepția actuală. Stâlpii ei. Magnații din topul celor o mie. Dar nu mai mult. Nu-i punem la socoteală pe ciorditorii de rând. 
Dar trebuie să recunoaștem că sunt și cetățeni care strâng ceva avere în mod cinstit. Cei pe care țara pune biruri grele, echipele de controale nu pleacă cu mâinile goale, cheltuiesc multe zile pentru aprobări și plăți, și sunt pândiți de falimente și insolvențe. Că și ei trăiesc în țara în care nu se fură…

(Prof. Marin Ioniţă)