„Spune ce vrei – dar vezi ce spui!”

Alcătuirea aceasta de cuvinte nu este scornită de mine. Este, probabil, într-o formă sau alta, de când specia umană a ajuns la evoluția de a comunica prin sunete articulate…
Eu unul, am crescut cu acest echivoc. De care am cam uitat. Dar mi l-a adus cu violență aminte momentul ziariștilor de la Paris, de zilele trecute. Urmat de apriga discuție despre libertatea de exprimare.
Ca să revin la experiența personală, când am început să vorbesc nu aveam nicio reținere. Dar chiar în timp ce se consolida această deprindere, libertatea mi-a fost limitată. Când eram pregătit să merg în vizită la bunici, la rude, la prieteni, la vecini, mi se atrăgea atenția „Vezi ce spui!” Câteodată, mi se și preciza: „Să nu spui din casă!” Alteori, și mai clar: „Vezi că mătușa Matilda te trage de limbă!” Ba eram avertizat și de pericolele pe care le pricinuiam: „Îți taie popa limba”…
Încetul cu încetul, s-a instituit un adevărat cod: „Să nu te faci de râs”, „Să nu îți bați joc de lume”, „Să nu spui ce nu trebuie”, „Să nu îți bați joc de beteșugurile oamenilor”, „De pociți, de nebuni”, și alte nenumărate interdicții statornicite în cutumă.
Mai ales de cele sfinte nu aveai voie să te atingi. M-am trezit fulgerat cu un dos de palmă peste ochi și peste gură când am întrebat dacă Iisus Hristos a fost însurat…
Cam așa se vor fi întâmplat lucrurile și în copilăria omenirii. Specia cuvântătoare va fi aflat la timp, și poate cu indignare, că trebuie să-și strunească libertatea. Iar cei care nu s-au supus acestei cerințe au avut adesea de suferit consecințele.
Era de învățat că libertatea ta nu trebuie să treacă hotarul libertății altuia. Călcând în picioare această normă se ajungea la încăierări între indivizi, la lupte între clanuri, la războaie de exterminare.
Din nou se pune azi problema. Spune ce vrei, dar vezi ce spui! Cine îți dă ție dreptul să batjocorești credința altuia? Libertatea ta de exprimare peste libertatea lui de manifestare religioasă?
Mahomed poate să fi fost și să rămână, pentru tine, un oarecare, așa cum ni-l înfățișează istoria – poate apocrifă, dar desprinsă din documente: păstor, argat și amant al unei văduve bogate, căpetenie de tâlhari de deșert, femei seduse și abandonate, oameni înșelați, aventurier, comandant de oștiri încropite, uzurpator… Dar istoria poate fi privită și ca o blasfemie.
Cu sau fără acest capitol, el este omul care a întemeiat o religie. Și nu una de ocazie, de buzunar, ca multe altele. A treia religie mondială, cu rădăcini în milioane de credincioși, cu adepți pe toate continentele și în toate rasele umane.
De ce să-l iei în derâdere? În ce scop? Cu ce intenție? Poți să-l desființezi? Să-i pulverizezi religia pe care a întemeiat-o? Și cui ar fi de folos așa ceva?
Sau e vorba numai de un joc de amuzament? Sau o încercare de demonstrație că poți să-ți împingi libertatea de exprimare peste libertatea credinței unei comunități, chiar când e vorba de simboluri sacre?
Dacă islamul ar fi devenit periculos, dacă ar fi pornit în valuri să cucerească Europa, nu cu glumițe și caricaturi ar putea fi oprit. Nici maurii din Spania, nici hoardele lui Baiazid sau Soliman Magnificul, ori altor sultani nu ar fost respinse cu zorzoane și cilicuri.
Dar, slavă Domnului, nu suntem într-o asemenea stare. Nu e e vorba de un islam in totalitate. Niște grupuri de capete înfierbântate se zvârcolesc, se agită, ațâță spiritele.
Cei de la revista Charlie Hebdo erau conștienți că se pun în pericol. Au fost chiar avertizați de autorități. Și sfătuiți să nu provoace catastrofa. Dar presiunea jocului era mai puternică. Chiar dacă începuse pentru faimă, pentru bani, pentru altceva, devenise un fel de beție, ca la ruletă. Și-au asumat riscul de a continua cu orice preț. Și plata a fost în vieți omenești. Ale lor și altora. Și nu poți să nu te întrebi dacă în numele libertății de expresie aveau dreptul să pună în primejdie și alte existențe. Fă, dom’le, ce vrei cu tine, dar nu-mi decide soarta și mie!
Și nu vorbim numai de victimele ciuruite de gloanțe în acest atac bestial. Ținta a fost teroarea. Să ni se vâre frica în suflet. În oase, în sânge, în fiecare celulă. Să trăim în panică. Să ne temem de a vorbi în gura mare, de a râde, de a ne pronunța gândurile. Să suspectăm oamenii întâlniți pe stradă că ar putea fi purtători de pistoale sau încinși cu centuri de dinamită…
Cei trei asasini au fost uciși. Dar ei nu erau decât instrumentele folosite. În rezervă mai sunt alte  zeci și sute. Plus colaboratorii, informatorii, trădătorii, planificatorii, organizatorii, conducătorii din umbră… Nici cei de la revistă nu poartă toată vina. Fără pamfletele și caricaturile lor, teroriștii ar fi găsit alt pretext. Și vor mai căuta și altele. Și de nu le vor găsi, le vor inventa.
Nicio toleranță pentru vânătorii de capete, pentru casăpitorii de oameni, pentru cei care se vând, se lasă racolați, trădează, colaborează…
Totul e să nu ne lăsăm intimidați. Să ne convingem că șerpii veninoși nu pot fi îmblânziți cu melodii de flaut.
Prima învățătură, să nu le cântăm în niciun fel, teroriștilor, în strună. Spune ce vrei, dar vezi ce spui…

(Prof. Marin Ioniţă)