# Duminică, 18 septembrie. Călătorie de week-end. Sfîrşit de vară sau început de toamnă? Nu pot să mă hotărăsc. În Transilvania, pădurile încep să-şi schimbe culoarea. Braşovul geme de turişti, garda oraşului patrulează în costume de epocă. La Moeciu, miroase a carne de la garniţă şi a foc de lemne. Biserica Teutonilor de la Prejmer răsună de glasurile turiştilor străini. O luăm spre Sighişoara, ca să vedem satul Viscri, locul pe care Prinţul Charles l-a făcut celebru. Ultimii kilometri îi facem pe un drum neasfaltat. În faţă, gropi, în spate praf. La alegere. Dar, dacă dosul august al moştenitorului a făcut faţă (!), răbdăm şi noi şi mergem înainte. În sfîrşit, ajungem. E ca în Evul Mediu. Minus saşii. Acum, în casele lor, s-au instalat ţiganii. Ca să păstreze ce se mai poate, fundaţia Prinţului i-a învăţat meşteşugurile tradiţionale şi i-a motivat să-şi îngrijească proprietăţile. Bătrînele împletesc ciorapi de lînă şi căciuli, tinerele vînd podoabe şi cămăşi. Ici-colo, cîte un han, cîte o pensiune. Biserica fortificată e o minune – rar am văzut una atît de zdravănă. Comunitatea se apăra bine de tîlhari. Vizitatorii se plimbă printre ziduri, urcă în turn pe scări de lemn cîntător. Mie mi se pare, totuşi, prea puţin. Ca să trăiască de pe urma monumentelor sale, o comunitate trebuie să inventeze mereu evenimente, care să-i aducă turişti. Să-i aducă şi să-i ţină, să-i facă să consume. Altfel…
# Luni, 19 septembrie. Priviţi un nou-născut. Cît de fragil pare, cît de neajutorat, într-o lume ostilă! Este o aparenţă. De fapt, avem de-a face cu un organism perfecţionat în milenii de evoluţie, care poartă în sine capacităţi nebănuite de adaptare şi supravieţuire. Organele sale funcţionează ireproşabil, metabolismul e proaspăt, receptorii îl scaldă în fluxuri de senzaţii. La adăpostul unei copilării prelungite, marele său creier va avea timp să elaboreze hărţi şi scheme ale realităţii, va învăţa să manipuleze obiecte şi idei, va stăpîni limbajul şi se va conecta la ADN-ul extern al umanităţii, la cultură. În felul său, un nou-născut este mai performant decît cele mai bune inteligenţe artificiale, pentru că are în spate evoluţia speciei. Prin încercare şi eroare, fiinţele omeneşti au ajuns ceea ce sînt – miracole vii, complexităţi ce generează complexitate. În aceste condiţii, mă gîndesc că ar trebui să ne bazăm pe metoda evolutivă şi în domeniul ştiinţelor sociale. Ce vreau să spun? De cîţiva ani, lumea trece printr-o criză de sistem. Economia scîrţîie, principiile sînt puse la îndoială, guvernanţii par depăşiţi de situaţie. Complexitatea lumii creşte exponenţial, iar acţiunile noastre capătă efecte imposibil de prevăzut. În faţa multiplelor provocări, nemaiîntîlnite în istoria speciei noastre, reprezentanţii ştiinţelor sociale (fie că sînt sociologi, economişti sau politologi) folosesc aceleaşi vechi instrumente conceptuale. Exemplul cel mai frapant se găseşte în lumea politică. Politicienii sînt fie de dreapta (liberali, populari, adepţi ai statului minimal etc), fie de stînga (social-democraţi, socialişti, keynesieni etc). Din cîteva date, culese ici-colo, îşi închipuie că înţeleg realitatea. Mai mult şi mai grav, cred că au soluţii infailibile, pe care ni le prezintă fără urmă de îndoială. Adică suferă de ceva ce s-ar putea numi „Sindromul Dumnezeu”. Şi, cînd lumea nu încape în formele lor mentale, lumea e de vină. Or, asta este refuz al evoluţiei, este „încremenire în proiect”, este prostie. Nou-născutul le poate da lecţii. Plîngînd şi răzând, el învaţă să provoace comportamente dorite din partea părinţilor. Gustînd şi atingînd, el învaţă să selecteze ceea ce-i face bine şi să evite ceea ce-l răneşte. La viitoarele alegeri, aş vota negreşit cu politicianul care va spune: “Prieteni, sistemul de educaţie românesc trebuie reformat. Habar n-am cum s-o fac, dar am vreo şase-şapte idei. Mă gîndesc să le aplicăm treptat, să vedem rezultatele, să păstrăm ce merge şi să schimbăm ce nu merge. Mă gîndesc să evoluăm, prin încercare şi eroare, folosind şi experienţa altora, dar adaptată la mediul nostru economic, cultural, social”.
# Marţi, 20 septembrie. Credeam că noile generaţii vor aduce o schimbare în bine, indiferent de domeniu. M-am înşelat parţial. Da, tinerii au mai multă energie, fac lucrurile mai direct, părăsesc formalismele prăfuite. Da, tinerii au mai multă ambiţie, sînt mai pragmatici şi mai deschişi către nou faţă de părinţii lor. Dar toate aceste comportamente au dezvoltat şi forme patologice, pe care le vedem la tot pasul. În societate, unii îşi compensează lipsa de status prin comportament teribilist – uitaţi-vă la modă, accidente rutiere sau refuzul angajamentului marital. În economie, tinerii aduc mai multă lăcomie, apetit speculativ şi lipsă de loialitate. În politică, liderii tineri s-au înconjurat de consilieri aşijderea, care cred că lumea a început cu ei. Şi aşa mai departe. Iar noua Românie e croită după chipul şi asemănarea lor – hedonistă şi crudă.
# Miercuri, 21 septembrie. Din nou scandal în Parlament – după diverse pertractări, se acceptă ca Regele Mihai să rostească un scurt discurs, în octombrie, cu prilejul jubileului Majestăţii Sale. Nu ne-am împăcat cu istoria, nu ne-o asumăm, nu facem din ea un vector identitar. Mă gîndesc că nu s-ar pierde nimic dacă l-am omagia pe Rege, mai ales că, la eveniment, vor participa capete încoronate ale Europei şi lideri de opinie. Mai mult, am cîştiga respect. Pînă la urmă, se pare că ne-a dat Dumnezeu gîndul cel bun şi Majestatea Sa va primi onorurile cuvenite, inclusiv de la clasa politică românească.
# Joi, 22 septembrie. În 2006, scriam un articol intitulat „Copii singuri în casă”, întrebîndu-mă ce se va întîmpla cu fiii şi fiicele celor ce pleacă la muncă în străinătate. În ce se va transforma dorul acestor copii, cum se va mistui frustrarea celor rămaşi fără părinţi? Şi mă gîndeam că riscăm să trăim o creştere a criminalităţii infantile, ca-n Yugoslavia lui Tito, o ţară care a cunoscut emigraţia încă înainte de căderea comunismului. Astăzi, înţeleg că există şi aici o specificitate românească – noi nu sîntem violenţi ci autodistructivi. Media anunţă că o fetiţă părăsită din Moldova a murit de dor, după ce a refuzat să se mai hrănească. Cristian Cocea
0 Comentarii