Avem eroi. Şi sunt chiar rentabili. Şi în viaţă, şi dincolo de ea. Cu o Diplomă de Excelenţă sau un titlu de Cetăţean de Onoare post-mortem ne-am scos, par a spune în cor toţi oficialii şi politicienii noştri.
În ultimii zece ani, zeci de militari argeșeni au fost răniți sau și-au pierdut viața în misiuni în Afganistan și Irak. Doar în puține cazuri, autoritățile naționale și județene au făcut ceva pentru ei, asta în afară de îngrijirile medicale absolut obligatorii. În cele mai multe situații i-au îngrijit și i-au uitat la ieșirea din spital. Nu i-a mai păsat nimănui de traumele lor psihice și fizice, de viitorul lor și al familiilor lor.
Acum aproape trei luni, patru militari argeșeni ai Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada”, din Curtea de Argeş și care se aflau într-o misiune de patrulare terestră, la aproximativ 8 kilometri sud-est de baza militară de la Kandahar, au fost răniţi după ce o maşină-capcană a explodat. Patru eroi: Marius Sorin Diaconeasa (Curtea de Argeş), Valentin Ciolan Uţă (Curtea de Argeş), Dan Cornel Crăciun (Curtea de Argeş) şi Cristian Stoica (Câmpulung Muscel). Cel mai mare dintre ei are 38 de ani. Cu toții au o viață înainte. La vremea respectivă, atât președintele Klaus Iohannis, cât și șefii județului le-au urat însănătoșire grabnică, spunându-le că sunt alături de ei. Atât. De atunci nu s-a mai auzit nimic. Eroii au fost uitați, ca și alți predecesori, deși și-au riscat viața într-un război ce nu e al lor, într-un teritoriu în care soldații români sunt prezenți pentru că așa vor alții.
Toți cei care au fost răniți ar merita un fel de rentă viageră, ar merita să fie ajutați cu fapta, așa cum se întâmplă și cu soldații americani sau britanici, care primesc consiliere psihologică și bani când se întorc de pe front. La noi din păcate singurele „recompense” sunt în majoritate covârșitoare niște urări de bine și atât. M-aș bucura ca Prefectura sau Consiliul Județean Argeș să aibă inițiativa de a face, poate și cu ajutorul unor sponsori, un fond pentru eroii județului. Ar fi bine să lăsăm diplomele pe bandă rulantă la o parte și să ajutăm eroii altfel.
Cazul celor patru eroi din Curtea de Argeș mi-a adus aminte de un alt caz revoltător de tratare superficială a unui erou. În august 2007, la Complexul Muzeal Goleşti, primul recompensat cu titlul de „Fiu al Argeşului” de către Consiliul Judeţean a fost sergentul-major Costinel Slăniceanu, rănit grav în 2006 în Afganistan. A fost chemat lângă scenă pentru a fi premiat, numai că cei de la Consiliul Judeţean l-au… uitat acolo preţ de vreo 20 de minute. Penibil! La câte sute de primari şi consilieri locali ori judeţeni cu merite deosebite… probabil în altă viaţă erau de premiat, ce mai conta un erou din Afganistan? Ce dacă şchiopăta? De ce nu s-a făcut politician? Nu s-ar mai fi luptat cu talibanii, ci ar fi luptat pe „frontul” chefurilor şi protocoalelor, în loc de transportor ar fi umblat în Mercedes ori BMW şi în loc să treacă gloanţele pe lângă el, ar fi fost „împuşcat” cu deplasări externe, laptop cu „muniţie” pentru şedinţe şi diplome cu rază lungă de acţiune la orgoliul personal.
20 iunie 2006 a fost ziua care i-a schimbat destinul lui Costinel Slăniceanu. Era în forţele speciale şi a fost trimis în Kandahar, fostul fief al talibanilor. Primul TAB din coloana românilor a declanşat o bombă artizanală. În el era şi Costinel. Bilanţul a fost cumplit: patru militari răniţi, unul ucis. Costinel mai avea câteva zile până să vină acasă. Dar casa lui a devenit, mai bine de jumătate de an, acest spital. Unde-au ajuns, pe rând, soldaţii români ale căror răni nu au putut fi vindecate în altă parte.
Ulterior premierii de la Consiliul Județean, după ce mai mulți oameni cu suflete mari l-au ajutat şi susţinut, Costinel a simţit că trebuie să dea ceva înapoi.
În urmă cu doi ani, Costinel Slăniceanu avea nevoie de o proteză performantă pentru a putea urca scările mai ușor. Nu am auzit să îl fi ajutat cineva. Și ce să le mai pese politicienilor locali și județeni de el, când ei se concentrează să acumuleze averi și funcții cât mai mari? Eroii nu sunt utili în goana după ciolan.
Servesc patria, cui îi pasă?
Denis Grigorescu
0 Comentarii