A apărut, mai zilele trecute, romanul „Peștera. De la Întuneric la Lumină”, de Alina Dima, lansat deja de Allora Albulescu, secondată de Cristian Meleșteu. Cartea e structurată pe capitole, spațiul nu ne permite să o analizăm în întregime, ne mulțumim cu primul capitol, care e cel mai important, e o punere în temă.
Primul capitol aparține prozei cu puternice accente alegorice, psihologice și spirituale, construind un traseu simbolic al desprinderii, al confruntării cu necunoscutul și al renașterii interioare. Textul alternează între planul oniric și planul real, sugerând o experiență-limită și un proces de transformare profundă. Primul nucleu narativ prezintă un moment tensionat: un personaj (masculin) îi cere protagonistei să fugă. Scena este încărcată emoțional, cu accente dramatice, și funcționează ca un ritual al separării. Desprinderea nu este doar fizică, ci mai ales psihologică: eroina simte teamă, dar și o responsabilitate interioară de a confirma puterea primită de la cel care a format-o („Ea era construită doar din materia lui”). Această formulare sugerează o dependență afectivă sau identitară care trebuie depășită.
Drumul prin pădure, zgomotele, vocile, întunericul, râpile, rănile – toate compun un traseu inițiatic. Pădurea este un arhetip al inconștientului, iar vocile care încearcă să o întoarcă din drum simbolizează tentațiile stagnării, fricii, obișnuinței cu răul sau influențele negative din trecut. Alegerea ei de a continua în ciuda incertitudinii devine un act de afirmare a sinelui.
Eroina este permanent într-o tensiune între frica firească și credința în Dumnezeu. Divinitatea reprezintă busola morală și spirituală. Momentul în care Vântul devine aliat marchează o intervenție a naturii care o purifică și o sprijină – natură văzută ca extensie a voinței divine. Descoperirea că totul a fost un vis aduce în prim-plan tema revelației. Visul are rolul de a-i oglindi stările interioare: trauma, nesiguranța, nevoia de desprindere și dorința de regăsire.
Revenirea în camera ei, mirosul de tămâie, lumânarea, icoana, candela – toate creează un spațiu sacru, protector. Apariția copiilor în discurs arată că în plan real dragostea maternă este cea care i-a forțat schimbarea, salvarea. Momentul în care constată dispariția durerii și anxietății sugerează o renaștere spirituală, un punct de cotitură.
Fragmentul alternează între: planul oniric (cu structură epică, alertă, simbolică) și planul real (static, introspectiv, cald). Această ruptură este deliberată: visul funcționează ca metaforă a trecutului dureros, iar realitatea ca spațiu al vindecării și al regăsirii sinelui.
Textul transmite ideea că vindecarea interioară necesită desprindere, confruntare cu necunoscutul, asumarea durerii și orientare spre lumină.
Visul este un catalizator al schimbării. Trecutul (răul) rămâne în urmă doar atunci când personajul își afirmă libertatea și se lasă ghidat de credință. Mesajul este unul de curaj, speranță și renaștere: adevărata lumină se găsește doar în interior și se accesează prin depășirea fricii.
Dar trauma e mai încolo. Un roman de citit, chiar dacă nu e perfect, autoarea fiind la prima carte. Una, aflăm, autobiografică.
Citește și Documentarul „Arhitecții Naturii”, în premieră la TVR 1 în data de 4 decembrie
0 Comentarii