A apărut, recent, la Editura Limes, din Florești-Cluj, o nouă carte de versuri a marelui poet piteștean Mircea Bârsilă. Acesta are o operă poetică impresionantă, dar și 5 nominalizări la premiul de cea mai bună carte stabilit de Uniunea Scriitorilor din România. Poate cu această carte va avea noroc, ținând cont și de interviul de săptămâna trecută acordat revistei „România literară”, cea care stabilește ce și cum.
Ca și cu alt prilej, vom comenta o poezie, ultima, în cazul de față, „Strigarea noastră”.
Poezia „Strigarea noastră” de Mircea Bârsilă se construiește în jurul unei experiențe-limită: întâlnirea omului cu moartea și, mai adânc decât atât, confruntarea lui cu posibilitatea ca, în clipa supremă, nici rugăciunea să nu-i mai poată deschide drumul către transcendență. Este o poezie gravă, lipsită de consolări facile, în care raportul dintre om și Dumnezeu este adus într-un spațiu de maximă tensiune. Dar tocmai această lipsă a consolării convenționale îi conferă textului forță și autenticitate.
Titlul este esențial. „Strigarea” nu desemnează numai un act de adresare, ci o formă extremă a speranței. Omul strigă atunci când nu mai poate vorbi în mod obișnuit, când cuvântul devine ultimul instrument prin care încearcă să depășească singurătatea. În această poezie însă, strigătul nu primește răspuns. De aici provine drama fundamentală a textului: nu moartea este, în ultimă instanță, cea mai înspăimântătoare, ci posibilitatea ca omul să descopere, în fața ei, că s-a apropiat prea târziu de Dumnezeu.
Mircea Bârsilă exploatează cu remarcabilă eficiență repetiția. Reluarea aceleiași situații – căderea în genunchi, chemarea lui Dumnezeu, refuzul răspunsului – nu este un simplu procedeu retoric. Ea produce impresia unei conștiințe captive în propriul ei moment final, incapabile să mai găsească o ieșire. Poezia înaintează, astfel, nu prin schimbarea situației, ci prin adâncirea ei. Ceea ce la început pare o teamă devine treptat certitudine, iar certitudinea se transformă în imagine a damnării.
Una dintre reușitele majore ale textului este materializarea morții. Ea nu apare ca o abstracție, ci ca o prezență care urmărește omul, îi stă în apropiere și îi invadează spațiul existențial. Comparația cu praful ridicat în urma unui animal bătrân este de o brutalitate deliberată: moartea nu mai are nimic din solemnitatea reprezentărilor tradiționale. Ea este familiară, persistentă, aproape vulgar de concretă. Tocmai această coborâre a morții din metafizic în cotidian o face mai neliniștitoare.
În centrul poemului se află „gaura de cheie”, ce introduce simultan concretul, misterul și închiderea. Dumnezeu nu este negat; dimpotrivă, este presupus cu o asemenea intensitate, încât absența răspunsului devine o experiență dramatică.
De aici se naște paradoxul profund al poeziei: omul îl strigă pe Dumnezeu tocmai într-un moment în care pare să nu mai creadă că poate fi auzit. Rugăciunea continuă să existe chiar atunci când speranța ei este aproape anulată. Prin urmare, poemul nu este unul al simplei negații religioase. Este, mai curând, un poem al credinței aflate sub judecata tăcerii. Strigătul către Dumnezeu rămâne, chiar și fără răspuns, ultima formă prin care omul încearcă să-și depășească singurătatea.
0 Comentarii