Auzim, destul de des, expresia „dulce-amar”, fără a ști bine ce înseamnă. Și-și? Nici-nici? Ei bine, pentru Mihaela Popaiacu reprezintă starea de poezie continuă. Totul – visul, viața, poezia însăși – este dulce-amar. După cinci romane publicate, a simțit nevoia să-și tragă sufletul. În versuri. Un suflet mare, volumul „Dulce-amar” de versuri are 590 de pagini (nu am numărat poeziile, unele ample, altele mai scurte).
Ca și romanele, poeziile sunt de dragoste. Nu te poți împotrivi iubirii, chiar dacă o treci prin filtrul experienței; chiar dacă încerci uneori să-i negi existența, să nu-i accepți frământările, ea revine întotdeauna, parcă, mai încărcată de sens, de magie, te prinde în jocul ei.
Exemplificăm, la întâmplare, cu versuri din „Deschide fereastra”: „Deschide fereastra spre soare/ Să zboare/ Un zâmbet frumos,/ Ploios…/ Deschide fereastra spre lună/ S-alergăm împreună/ Cu stele și nori/ Până în zori…/ Deschide fereastra spre inima ta/ S-aud bătaia/ Ceasornicului-minune/ Și spune:/ Am învățat să cânt și să zbor/ De la soare, lună și stele/ Și astăzi îmi este atâta de dor/ Viața s-o împart cu ele…”
De citit. De lansat.
Citește și Piteştiul vechi, în dezbatere
Citește și Cine a furat Cartea de Onoare a Simfoniei?
0 Comentarii