În interior, pe lângă zugrăveala executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmpla făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână.

Marmură adusă de la greci

Din dorința lui Neagoe Basarab, la construirea monumentului s-a folosit, pe lângă calcar de Albești, și marmură adusă tocmai din arhipelagul grecesc. Iar realizarea acestui lucru n-a fost tocmai simplă, mai cu seamă că insulele se aflau sub control otoman, iar sultanul interzicea folosirea marmurei în biserici, tocmai pentru a nu permite lăcașelor creștine să se ridice la nivelul moscheelor. Neagoe i-a scris sultanului Selim să-i aprobe importul de marmură, mințindu-l cu privire la destinația marmurei. Angrenat în campanile antiișiite și antimameluce din Orient, sultanul a aprobat importul, deși a aflat destinația reală a marmurei grecești.

Numele lui Allah, pe cărămida cheii de boltă

Un lucru greu de acceptat și încă destul de puțin cunoscut a fost evidențiat de marele istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român din secolul XIX, Grigore G. Tocilescu, care a spus că a identificat pe cărămida cheii de boltă, scris cu caractere osmane, numele lui Allah (Grigore G. Tocilescu – „Biserica Episcopală a Mânăstirii Curtea de Argeș restaurată în zilele M.S. Regelui Carol I și sfințită din nou în ziua de 12 septembrie 1886”).

Izvorul lui Manole și Fântâna lui Manole

Înaintea celebrei fântâni din apropierea mânăstirii, lângă sfântul lăcaș susura un izvor care astăzi nu mai este și despre care prea puțină lume știe. Izvorul lui Manole, aflat inițial în curtea mânăstirii, a secat, însă din inițiativa învățatului episcop al Argeșului, P.S. Iosif, se construiește, peste drum de mânăstire, o nouă fântână, cunoscută azi sub numele de Fântâna lui Manole.

Mânăstirea, transformată dintr-o construcție princiară, într-una regală

Arhitectura lăcașului suferă, în decursul timpului, câteva modificări. Francezul Emile Andre Lecomte de Nouy își pune amprenta pe transformarea sa într-o construcție regală. După ce M.S. Regele Carol (pe atunci Principe) vizitează întreagă țară călare, alege Podul lui Neag ca loc de trăit, iar Curtea de Argeș drept loc de murit. În acest scop va ridica, la Podul lui Neag Castelul Peleș, în timp ce la Curtea de Argeș, decide reconstruirea Mânăstirii Argeșului după metoda lui Eugène Emmanuel Viollet-le-Duc. Acesta îl refuză pe rege din motive de vârstă și sănătate, dar îl recomandă pe Emile Andre Lecomte de Nouy, discipolul său. Acesta va reconstrui mânăstirea încercând să o transforme dintr-o construcție princiară, într-una regală, văzându-se foarte bine această idee la reconstrucția modestului agheasmatar gândit de Neagoe (semn al smereniei și umilinței sale pe care un occidental nu putea să le înțeleagă). Totodată, are loc și o schimbare a arhitecturii turlelor, mai scunde și cu circumferință mai mare. Și tocmai datorită acestui aspect au putut să reziste la cutremurele ce au urmat.

Vechiul paraclis s-a năruit odată cu imensa valoare istorică

În curtea Mânăstirii Argeșului a existat un paraclis – singurul edificiu ridicat de domnitorii fanarioți în Curtea de Argeș – care avea o pictură deosebit de valoroasă. Din păcate, acesta a fost demolat de Lecomte de Nouy, pentru a face loc parcului destinat familiei regale. În parcul creat au fost plantate specii rare, găsindu-se și azi un arbore-lalea (Liliondendron tulipifera). Până acum trei ani, aici putea fi admirat și un arbore de tisa (Taxus baccaata), tăiat, din păcate, deși este monument al naturii.

Regele Carol, acuzat că a deturnat material pentru reședința sa de lângă mănăstire

În apropierea mânăstirii, spre răsărit, avea să se construiască, din ordinul lui Carol, o frumoasă reședința regală, ridicată dintr-o cărămidă specială vitrifiată, adică arsă până devenea sticlă și nu mai era supusă la efectele îngheț-dezgheț. Cărămida respectivă era folosită, la vremea aceea, la zidirea forturilor Bucureștiului. În epoca respectivă, presa l-a atacat dur pe M.S. Regele Carol, acuzându-l de deturnarea materialelor (cărămizii). Reședința regală ridicată de rege a funcționat până la abolirea monarhiei, ca instituție în subordinea Casei Regale a României. Această reședință a fost un motiv de fricțiuni între familia regală și ierarhii de la Argeș, care revendicau aripa de nord a construcției. Casa Regală n-a acceptat însă acest lucru și, mai mult, în 1939 M.S. Regele Carol al II-lea decide închiderea pentru cult a mânăstirii. Lăcașul urma să aibă numai rolul de necropolă regală. Episcopiei i-a fost dat terenul de la intrarea în curte în scopul construirii unei noi biserici episcopale, iar pe acest teren s-a construit noua necropolă regală a României.

Elena Lupescu, înmormântată în ”zona interzisă”

În Catedrala Regilor de la Curtea de Argeș nu va fi înmormântată și soția lui Carol al II-lea, Elena Lupescu. Cea care i-a fost amantă și, apoi, soție Regelui, femeia pentru care regele a renunțat la tron și a fost dezmoștenit de tatăl său, Ferdinand, a fost înmormântată, ferită de ochii vizitatorilor, într-un mic cimitir din spatele mânăstirii. Locul este în spatele paraclisului. Acolo era locuința de vară a Regelui. Apoi a devenit reședința episcopală. Pe lângă ea, o alee duce spre o curte împrejmuită cu un gard de sârmă. Pe poartă scrie: ”Accesul interzis”. Mergând spre interior, pe partea stângă, se poate observa o grădină întinsă, cu alei, în mijlocul căreia tronează o biserică din lemn. După câteva sute de metri dăm peste un pâlc de brazi, în spatele căruia este cimitirul. Acolo se află circa 30 de morminte, în care sunt înhumați preoți și călugărițe. În capătul cimitirului este o biserică din lemn, din secolul al XVII-lea, adusă, spun oamenii locului, tocmai de la Podul Broșteni. Primul mormânt din fața micului lăcaș de cult este al Elenei Lupescu.

Mormântul lui Radu de la Afumaţi

Trupul lui Radu a fost dus la Mânăstirea din Curtea de Argeș; deasupra mormântului său s-a așezat o lespede frumoasă de marmură, pe care viteazul voievod este înfățișat călare, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând. O lungă inscripție pomenește toate războaiele pe care le-a purtat. Nu mai puțin de douăzeci de lupte în trei ani și ceva, dintre care multe victorioase. Poate tocmai de aceea un document de la Mihnea, din 4 iunie 1588, îl și numește pe Radu ”cel Viteaz”. Poate că renumele și amploarea bătăliilor purtate de Radu de la Afumați cu turcii și cu toți asupritorii Țării Românești ai începutului de secol XVI nu sunt considerate de talia actelor de vitejie și a domniilor unor voievozi cu greutate precum Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân.
Poate că bătăliile lui Radu de la Afumați au fost mai mult niște bătăi decât niște războaie și poate că în întregul angrenaj el a îndeplinit numai rolul unui șurub sau al unei mici rotițe, dar, chiar și în lipsa acestor componente, acolo și atunci unde este nevoie de ele, poate funcționa optim un ansamblu. Cu siguranță, și soarta Țării Românești ar fi putut fi una mult mai sumbră dacă Radu, cel din Afumați, nu s-ar fi ambiționat, din patriotism sau din orgoliu personal, să nu lase patria în mâini vrăjmașe și străine. Deși scurtă și mereu întreruptă de luptele cu cei ce pretindeau tronul de la Poartă, domnia sa a reprezentat una dintre cele mai elocvente lecții de demnitate ale luptei împotriva Imperiului Otoman.