Se lăsase deja seara, arșița se mai ostoise, iar un bătrânel, om al străzii, dormea dus pe o bancă din părculețul de la pasajul „Magnolia”. Din reflex, l-am fotografiat cu telefonul, dar mi-a părut rău. Omul m-a simțit, s-a trezit și parcă încerca să-și ceară scuze. Îmi venea să-i cer eu scuze. Era chiar vineri, 21 iulie, în ziua în care, la un azil privat din cartierul piteștean Găvana, opt bătrâni, sau poate mai mulți, fuseseră găsiți suferind de sete, încuiați în două camere. Atunci mi-am zis că sărmanul om care stătea pe bancă e, poate, mai fericit decât cei de la unele cămine de bătrâni. E liber să facă tot ce dorește și să bea apă când îi e sete, să mănânce din ce îi dă lumea. Vai de capul nostru!
Am scris vineri, ca și când aș urla, vorba poetului Adrian Păunescu, despre acel azil privat din Găvana, de fapt doar despre un corp de clădire din respectivul centru pentru vârstnici, unde câteva secvențe i-au șocat pe mulți. Ce n-am scris – și o fac acum – e că la controlul din acea zi, făcut la sesizarea unei persoane din azil pe adresa ITM Argeș, unul dintre cei de la Prefectură a trăit o emoție unică. Când a descuiat ușile celor două camere, bătrânii cazați acolo au sărit pe el, l-au luat în brațe și i-au cerut apă! Prefectul Radu Perianu le-a cumpărat apă – asta am consemnat chiar atunci. Cu întârziere, îi mulțumesc acum, în numele tuturor seniorilor, pentru acest gest normal, tocmai fiindcă „normalul” acesta, într-o astfel de lume, fiind atât de rar, poate fi socotit măreț.
Când au primit apa și au băut, fiecare bătrân și-a pus sticla pe noptiera de la capul patului, s-o aibă la îndemână. Înainte de asta, nu aveau nimic pe noptiere. Nici apa aia de la chiuvetă la care responsabilul centrului spunea că au acces. Parcă nici nu mai contează ce au găsit inspectorii de tot soiul la primul control – când amenzile au ajuns, zice-se, la 130.000 lei – și nici la al doilea, când a fost cerut sprijinul Poliției. O scară deteriorată, mizerie sau alte nereguli pe cine știe unde, toate astea pălesc când în azil găsești geamurile vopsite și bătrâni suferind de sete în camere încuiate! Bătrâni, care pot fi părinții ori bunicii noștri!
Nu sunt adeptul măsurilor radicale, mai ales că azilele de bătrâni se dovedesc a fi o necesitate pentru comunitate, dar nici nu pot face abstracție de opinia publică în legătură cu aceste situații. Indignați, câțiva oameni mi-au spus că, dacă era vorba despre părinții lor internați la acel centru, ei n-ar mai fi cerut niciun control și l-ar fi strâns de gât pe responsabilul sau pe patronul respectivului azil. Și vorbeau serios. Alții, aparent mai concilianți, își dădeau cu părerea că, dacă acest caz va ajunge în instanță, judecătorul ar trebui să decidă, fără a sta prea mult pe gânduri, pedeapsa maximă prevăzută de lege.
Ce mai e de adăugat pentru cine mai are părinți, pe pământ, nu în gând? Poate un fragment din „Repetabila povară” a lui Adrian Păunescu. „Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,/ Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva”. (…) „Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,/ Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?/ Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa/ Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…” Am scris aici ca și când aș urla!
0 Comentarii