# Convorbiri neconvenţionale

# Mai bei cafele cu Urmuz pe terasa Cetăţii Voievodale? Se lasă el descusut? Îţi dezvăluie secrete? Cum a ajuns să scrie acel gen de literatură, unic în creaţia de până la el? Cum de se juca cu moartea în boscheţi?
– Săptămânal îmi beau cafeaua, mă rog, şi berea în restaurantul de pe locul unde a fost până prin anii ’50 casa în care s-a născut Urmuz. Acolo mi-am lansat – într-un cadru extraordinar organizat de dl. academician Gheorghe Păun şi pictorul Ion Aurel Gârjoabă – volumul de proză satirică Concetăţenii lui Urmuz. Au participat chiar primarul, viceprimarul şi consilierii locali satirizaţi de mine în volum. Urmuz era pe aproape. Se afla pe acolo şi se juca cu moartea pe aproape, pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeş, deloc pe la Băneasa. De altfel, nu doar Caragiale e veşnic actual la noi, dar şi Urmuz cu absurdul lui.
# Mai eşti urmărit de experienţa jurnalistică în ucenicia din redacţia unde ouau găini cu  5 picioare, ouă cubice bătute pe muchie? Și un lăutar bătrân, de culoare, în loc să-şi zbârnâie cobza sau să bată sârmele ruginite ale ţambalului până scotea untul din ele, viola o cârlană la hulubele cotigei?
– N-ai cum uita nişte experienţe de asemenea anvergură. În primele luni din 1990 am lucrat la Zig-zag-ul lui Cristoiu care apărea în tiraj de un milion de exemplare. Şi unde aveam libertate deplină, să scriu ce vreau eu. Negociasem cu el un salariu lunar (în mintea mea) şi unul săptămânal (în ştiinţa lui). Aşadar câştigam 2000 de lei pe săptămână (bani de pe vremea lui Ceauşescu) plus 3000 de lei tot săptămânal să merg unde vreau eu în ţară cu avionul şi să vin cu un reportaj plus 800 de lei acord pentru text. Iar reportajul era anunţat cu litere de-o şchioapă pe prima pagină. Ce vremuri! Dar dvs, domnule Ioniţă, mă întrebaţi de fapt de Evenimentul Zilei. Acolo am lucrat cinci ani, dar lucrurile n-au mai fost deloc la fel. Nici salariul, nici tirajul (totuşi peste 700.000 a fost!), nici libertatea de mişcare, plus compromisul tabloizării presei, de care nu prea eram conştienţi la început.
# Timp pierdut sau câştigat sub bagheta acelui mare dirijor numit „Ardei umplut”?
– Timp pierdut n-a fost. Deşi l-am atacat de mai multe ori, chiar şi în timp ce-i eram subaltern, nu doar după derapajele flagrante din anii 2000, omul ştia să facă ziar sau gazetă literară, a dovedit-o şi pe vremea Împuşcatului, dar şi după 1989. Deşi ieşeam nervos de nu se poate de la şedinţele de sumar de la Expres Magazin, ulterior recunoşteam că „Ardei Umplut” era meseriaş.

„De când am fost angajat redactor la Centrul Cultural Piteşti, toată grădina am transformat-o în livadă”

# Mai cultivi tubercule în ogorul editurilor? Ţi-a fost lanul de cartofi invadat de gândacii tranziţiei? Te-au ros la vrejul speranţelor deşarte? Ţi-a înflorit un liliac sub fereastră sau o floare de nu-mă-uita?
– În ogorul editorial mai cultiv tuberculi. În grădina mea de la Curtea de Argeş, ba! Am fost vreo trei ani şomer şi atunci m-am ocupat de grădină. Cultivam cartofi, roşii, dovlecei, vinete, dar mai ales castraveţi (cinci kilograme pe zi), pe care-i împărţeam cu un motan birmanez, Tilică pe nume, care la şase dimineaţa ronţăia din curcubitacee mai abitir decât termitele… De când am fost angajat redactor la Centrul Cultural Piteşti, toată grădina am transformat-o în livadă. Eu, cu mâna mea, am plantat 65 de pomi care sunt pe rod şi-mi dau vară de vară, toamnă de toamnă, fructe. Sub fereastră chiar am un liliac (de unde ştiţi, că nu m-aţi vizitat!), dar şi o magnolie, dar şi un arbore de mătase…
# Umbra lui Urmuz mai bântuie pe un cal pestriţ, cu coama de umor negru peste creaţia ta? Te fascinează?
– Urmuz mă va fascina pe veci. De două luni de zile scriu în fiecare dimineaţă la ora 5,00 o povestire satirică plină de absurd. Nu mă voi vindeca.
Prof. Marin Ioniţă