Am dat un telefon la mine acasă,
Am spus „Alo!” și-apoi am așteptat
Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă,
O voce sugrumată, de bărbat.
Și am închis și-am mai format o dată
Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt,
Și-n mine ca-ntr-o mină inundată
Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.
Era băiatul meu, o, Doamne sfinte,
Și eu care uitasem că-s bătrân,
Că am ajuns și eu un biet părinte
Și-o amintire, doar, am să rămân.
„Alo, băiatul tatii, masa-i gata?”
Și el mi-a zis să vin cât mai curând
Și l-am simțit în trupul meu pe tata
Cu o cazma de purpură săpând.
Așa ne îngropăm la noi în oase
Pe-naintașii ce se sting mereu
Și încă sun la telefon acasă:
„Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?”
Adrian Păunescu (20 iul. 1943 – 5 nov. 2010)
0 Comentarii