Acum, el nu mai răpune noaptea cu trupul...
Acum, pentru noapte, el are
aşteptarea cea Mare, într-o mierlă
bătrână ultimul cântec aşteaptă
să întâlnească Șoapta Domnului...
De-acum, focul său e prea vechi;
îşi scrie în cenuşă lumina ca în pomelnice.
Călătoria cea mai lungă o face
între cana cu apă şi afumata fereastră
dincolo de care mărul înflorit
un oaspete îi pare…
La sărbători se priveşte-n oglindă
şi-i este dat să vadă un chip
stăpânit de altă lume,
cu foşnetul unghiilor mai umblă
prin lavanda straielor tinereţii…
Doar vântul îi bate la uşă,cu scâncetul
măceşului cotropit de zăpezi
şi căzătoarele stele...
Deschide şi lucrurile sale încep să aibă
năravul deşertului, să alunge lumina din casă,
din lacrima în care sarea-i nestemată şi astru
pâlpâind pe glezna din poveste…
Altcum, el stă cu mâinile de vorbă,
cu evlavia lor în care se desfată
un calendar întreg de linişte…
Aurel Sibiceanu
0 Comentarii