În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?.. Parc-am murit de mult.
Mihai Eminescu
(„Melancolie”, fragmentul ultim, în „Convorbiri literare”, 1876)
Citește și Răgaz pentru suflet (5). Cântec de inimă albastră
Citește și Cea mai mare bibliotecă de poezie francofonă din lume se află în curs de realizare în Franţa
0 Comentarii