Trimiterea lui Tudor Pendiuc în judecată, în Dosarul Autobuzelor, înseamnă că dosarul e public și, odată ajuns public, e ca o carte deschisă. Mai deschisă chiar și decât un roman de moravuri semnat de Balzac. Stenogramele, mita, denunțurile, declarațiile martorilor din primărie, care l-au lăsat din brațe ca pe un sac de cartofi, interminabilele ședințe de autoterapie politică și de corazon ținute prin telefon cu mai mult decât secretara, doamna Carmen Lis, toate acestea ne arată un altfel de Pendiuc. Nu cel încălțat cu pantofi de gumilastic și cămașă din pânză ieftină, pe care-l vedeam dimineața radiografiind nu știu ce gură de canal defectă din oraș, în compania vreunui pâlc pauper de pensionari. Dosarul de moravuri redactat de către DNA dărâmă un mit și ne arată că, de fapt și de drept, împăratul era gol demult. Poate că unii bănuiau asta, însă cei mai mulți dintre piteșteni vă asigur că nu. În vremurile flămând de câinoase de azi, când pentru tine un drum cu copiii la Carrefour, ca să umpli a zecea parte din coș, echivalează cu excursia altora în week-end, la Viena, reflexele se tocesc mai rău decât cauciucurile hiperuzate. Când n-ai ce pune copiilor pe masă, că n-ai serviciu sau ai serviciu doar pe hârtie, nu și în buzunar, aproape că nu ți se mai irigă creierul. Nu mai ești atent la dansul scenic și ipocrit al nu știu cărui politician uitat în funcție, cum a fost și cazul lui Tudor Pendiuc. Devii o legumă socială în vitrina nu știu cărui vătaf de oraș sau de județ.
În fine, romanele pe care le-a scris Tudor Pendiuc de-a lungul anilor, aburindu-i pe piteșteni, se vor țese acum în sens invers, cu el în rolul principal. Amănuntele și faptele din Dosarul Autobuzelor, și cele care vor urma, îl vor îngropa practic de viu. Stenogramele cu secretara Carmen Lis, ca să mă refer doar la un singur exemplu, ne arată un om care nu avea prieteni și care se autoizolase din vanitate. Un om care se abandonase în brațele unei singure persoane. Cu ea discuta ce se întâmpla la ședințele de partid (cu colegii care nu reprezentau pentru el „decât o șleahtă de nemernici” pe care nu putea să o supună necondiționat, ca pe piteșteni), cu ea aborda subiecte de suflet și de viață, cu ea își împărțea realitatea falsă pe care și-o țesuse în timp. Crezând că îi poate manipula la nesfârșit pe piteșteni, Tudor Pendiuc a sfârșit prin a se manipula de unul singur. Omul a ridicat un zid împrejurul său în ultimii zece ani și iată că de pereții unui zid are parte la final. Până și Neagra ca Zăpada, crăiasa stenogramelor și a fantasmelor sale, a sfârșit prin a-l trăda. Femeia a stins brutal lumina în beciul unui suflet în care era întuneric demult.
Gabriel Grigore
0 Comentarii