Zâmbește și spune că este un relativ tânăr pensionar din învățământ. La începutul anilor șaizeci ai secolului trecut intra pentru prima dată în Școala primară de la Cocenești, ”școlița aceea”, cum îi spune el. Peste zeci de ani, în 2021, părăsea școala. El a fost ultimul care a închis ușa… Aurelian ”Relu” Grigore a fost ultimul dascăl de țară din Mioarele.
Începutul activității de dascăl a fost în 1975, după ce a absolvit Liceul pedagogic de la Câmpulung. A ajuns, prin repartiție, în Ilfov, pe malul Căldărușaniului, în comuna Grădiștea. Doar un an a stat acolo și nu că ar fi vrut mai puțin, mai ales că avusese de-a face cu oameni primitori. Dar, vorba lui, duci omul de munte la câmpie… Schimbarea de climat, lipsa apei de izvor de munte i-au afectat chiar sănătatea. „În toamna următoare am dat examen la Târgu Mureș, acolo unde funcționa o secție de institutori care ținea de învățământul superior. Am luat, că eram pregătit de la Câmpulung, că doar se știe ce înseamnă Pedagogicul de la Câmpulung. Am făcut cei doi ani și am fost repartizat iar. Fiind absolvent de Institut, trebuia să fiu repartizat cu prioritate. Dar nu s-a respectat. Și am intervenit cu un telefon…”, povestește Aurelian Grigore. Și a ajuns la Rucăr, acolo unde trebuia să predea Muzică. Dar a făcut de toate.
Acasă, la Mățău, a ajuns în 1989. La școala din Cocenești. „Și mi-am luat cele patru clase primare, la simultan. Apoi au fost cinci, că a intervenit și clasa pregătitoare. Și deseori am avut discuții despre cum se poate desfășura activitatea didactică în asemenea condiții. E infernal, câteodată, dar se poate. Și am avut și rezultate, că din mâna mea au ieșit elevi care au ajuns ingineri, doctori… Carte s-a făcut!”, spune cel care a stat la catedră aproape cinci decenii. „La simultan ești în aceeași clasă, nu poți să pui un paravan ca să-i separi pe cei de clasa întâi de cei de-a patra. Involuntar fiecare elev este atent și la cei de altă clasă, iar asta ajută. E ca un slalom, dar mi-a folosit practica pedagogică făcută în liceu. Și am avut inspecții, cu rezultate bune”, mai povestește Relu Grigore.
Au fost douăzeci, apoi unul, apoi niciunul…
Nu au fost niciodată mai mult de 17-18 elevi în școală, la cele patru clase. Pe vremuri, pe când însuși Aurelian Grigore era elev acolo, erau peste douăzeci de copii. Numărul lor a scăzut treptat, ultimul an de activitate al dascălului de țară prinzându-l cu un deficit de elev pentru a fi lucrurile în ordine. Copiii trecuseră deja la școala de centru, la Mioarele. Era prin 2021, anul în care Grigore s-a pensionat. Atunci s-a închis și școala…
„Școala a fost ca o casă pentru mine”, susține dascălul muscelean. E o afirmație susținută nu doar de pasiunea cu care a oferit educație copiilor, ci și de faptul că în clădirea școlii edificată în anul 1929 funcționau, tot la simultan, și clasele de grădiniță. Iar educator a fost chiar soția lui Aurelian Grigore, Domnica. Cei doi soți creșteau, practic, copiii din sat de la vârsta preșcolară până la cea de gimnaziu. Totul într-o clădire cu un antreu, cancelarie și două săli de clasă. O „școliță” care a fost și bine întreținută cu ajutor de la Primărie și cu sprijinul unui sponsor.
Grădinița și-a încetat activitatea cu un an înainte de închiderea școlii. Soții Grigore sunt acum pensionari cu zeci de generații de preșcolari și elevi care au buchisit abecedarul și au învățat dansuri populare.
Activitate culturală pe cel mai înalt deal din țară
Da, dansurile populare au fost nelipsite din preocuparea lui Aurelian Grigore. Iar copiii de la Cocenești nu lipseau de pe scenă la Ziua Comunei, mai ales că programul artistic era tot preocuparea dascălului muscelean. Iar serbările din curtea școlii sunt de neuitat… Domeniul cultural-artistic l-a preocupat mereu, fiind și președinte al Asociației culturale „Fiii Mățăului”. Și încă nu are pace… Vorbește despre muzeu local, despre o expoziție permanentă cu cărți ale autorilor din Mățău, mai ales că nu sunt puțini. Chiar și despre o expoziție de manuale școlare, că are colecție de la cele cu „Ana are mere” la alternativele de acum.
Regretul închiderii școlilor
Îl doare faptul că școala e acum închisă. Și crede că, după cea din Cocenești, multe vor urma. Nu mai sunt copii… „E păcat! Nu doar pentru faptul că s-au făcut investiții în clădiri, ci pentru că s-a investit și sufletește. Te doare să vezi că se închid”, regretă Aurelian Grigore.
A predat timp de decenii și spune că, în timp, nu s-a realizat neapărat o evoluție a Învățământului românesc, în pofida multiplelor schimbări. „Manualele s-au schimbat, dar nu în bine. Erau mai la obiect, mai simple, mai de înțeles. Cu manualele alternative n-am fost deloc de acord”, spune Relu Grigore. Și chiar a ajuns să cumpere el manuale pentru elevi, nemulțumit de cele primite. „Am optat pentru accesibilitate. Și pentru elevi, și pentru mine, că la patru clase nu stai să descifrezi ce vrea să spună nu știu ce autor”, explică el. Și continuă cu ideea că orice schimbare, sau cel puțin ce a venit la noi, în Învățământ, nu a fost neapărat de bine. Adică apare un nou ministru și cum se trezește îi vine o idee de schimbare.
De la muncă grea la școli înalte
Comuna Mioarele, Mățău cum continuă să îi spună oamenii, este recunoscută ca fiind o localitate din care au ieșit mulți intelectuali, mult peste media pe țară, raportat la numărul de locuitori. „Poate și din cauză că au vrut să scape de acolo, de pe dealul Mățăului, cu muncă multă și nămeți”, crede Grigore. Care spune că la acest lucru a contat mult și implicarea părinților. Pe vremuri, mățăuani lucrau la minele din Poienari și Jugur, la „sfânta uzină”, cum îi spune Relu Grigore fostei uzine ARO, alții se ocupau cu creșterea animalelor. Aveau cu ce să sprijine mersul copiilor la școli înalte. „Oameni serioși, de altfel”, după cum îi caracterizează dascălul muscelean. Iar cei plecați, oameni cu stare, cu funcții și cu școli multe, se întorc mereu. Mățăul nu se uită niciodată…
Citește și O nouă materie în programa școlară, din toamnă. Anunțul Ministrului Învățământului
„Mortul” din cancelarie
Aurelian Grigore are multe de povestit despre anii de școală. Și despre colegi, și despre copii… Iar o povestioară amuzant-amară îl face mereu să zâmbească. Povestește el: „Făceam naveta la Rucăr. Încă nu ajunsesem, că aveam ore mai târziu. Și am intrat puțin în han, că ăsta era obiceiul și al navetiștilor, și al rucărenilor… Doar așa, de vizită. Și deodată apare un coleg, se repede la mine și îmi dă o palmă. „Ce-ai, mă?”, îl întreb nedumerit. „N-ai murit…?”, zice el. Murise un mățăuan în autogară, la Câmpulung, care semăna cu mine la statură. Mă duc în cancelarie, prin spate. Mă vede cineva, vine la mine tiptil și îmi șoptește: „Cică ai fi murit…”. Intru… În cancelarie era o tristețe… Un coleg chiar plângea. Foarte bun amic… Și acum îi zic soției că, atunci când mă voi duce, știu că el deja m-a plâns.”
Cătălin Ioan Butoiu
Citește și SIPA „Muntenia” cere drepturi salariale juste pentru asistenții medicali din învățământul special!
0 Comentarii