Se vede, simţi că e invadată de trăiri, de sentimente, dar a devenit mai mult americancă, se controlează foarte bine. După trei decenii de State, Monica von Geldern nu mai e demult Monica Duţă, eleva de la Colegiul Pedagogic „Carol I” din Câmpulung pe care a reîntâlnit-o săptămâna trecută fostul coleg, acum renumit profesor de Muzică la „Carol”, Ion Georgescu. El a fost cel care a prezentat-o muscelenilor adunaţi în sala de şedinţe a Primăriei pentru a urmări un documentar despre românii plecaţi peste Ocean şi tot el şi-a luat în serios rolul de pedagog atunci când Monica a stâlcit un cuvânt. Dar i se întâmplă rar, fiindcă în Minnesota, acolo unde trăieşte acum, există o comunitate românească în care este foarte importantă păstrarea tradiţiilor, a limbii, a obiceiurilor româneşti. De-aia a apărut şi H.O.R.A., dar ce este cu acronimul care înseamnă un dans popular o să aflaţi după ce chiar povestea Monicăi von Geldern va fi spusă. 

Pe urmele soţului, care a trecut Dunărea la sârbi

Prin 1987, la 26 de ani, Monica terminase ASE-ul bucureştean, era căsătorită, avea o fetiţă de un an şi trei luni, iar cei din Câmpulung o evitau pe stradă. Puţini erau şi cei care îi vorbeau, probabil de teama de a nu fi luaţi la întrebări de cei care erau cu ochii pe tânăra economistă. Şi asta pentru că ea urma să plece în Statele Unite ale Americii, după ce soţul, Anghel, fugise de regimul comunist, trecând Dunărea, la sârbi. A stat vreo zece luni în lagăr, a primit azil politic, apoi a trecut şi Atlanticul. După doi ani a reuşit să-şi aducă familia în Minnesota, soţia şi copila care i se născuse pe când el era în lagăr. „Nu am avut nicio informaţie despre locul unde ne duceam, nu era ca acum, să aflii totul rapid. Ştiam doar unde e Minnesota, nu ştiam ce voi găsi. Îmi imaginam şi după spuse mă aşteptam ca, plecând de la magazine goale, să găsesc acolo o abundenţă de produse. Dar nu asta m-a şocat, fiindcă mă aşteptam la aşa ceva. Oamenii m-au şocat! Au fost atât de primitori… Când am ajuns acolo, soţul tocmai cumpărase un duplex, dar casa era goală. Şi colegii lui de la serviciu au venit şi ne-au umplut casa. Era în august şi am primit şi costum de Crăciun pentru fetiţă. Ţin minte că preşedintele firmei la care lucra soţul, un francez, a venit cu un fotoliu în cap… Şi era şocant că mi s-a prezentat cu prenumele… Eu, plecând de aici, de la formalitatea din România, de la titluri, de la modul cum trebuia să te adresezi celor cu funcţii, eram şocată. Vă închipuiţi: m-am trezit cu preşedintele companiei cărând fotoliul pentru a ni-l aduce în casă. Şi acum sunt impresionată de acest lucru”, îşi aminteşte Monica momentele în care a ajuns în America.
Şi eu sunt puţin surprins, în condiţiile în care se tot susţine ideea că străinii, de regulă cei care nu sunt de gintă latină, sunt reci, distanţi… Iar Monica îmi explică clar situaţia: „Nu ştiu cât de mult este caracterul lor distant sau este caracterul nostru altfel… Noi, ca români, avem tendinţa asta: dacă ne place de cineva, imediat încercăm să ni-l facem prieten. Străinii sunt OK, te ajută, dar asta nu înseamnă neapărat că suntem prieteni. Iar când întâmpinăm această reţinere suntem foarte afectaţi! Deşi nu e nimic în neregulă…”, spune ea.

De la creşă la Fiscul american

Cum a fost începutul în Minnesota? Clar era altceva faţă de traiul din România. Monica a studiat şi în Statele Unite ale Americii, s-a specializat pe impozite şi taxe, domeniu în care lucrează şi în prezent. Deşi primul job l-a avut la o creşă, acolo unde câştiga 4,75 dolari pe oră. A mai născut o fată, s-a recăsătorit şi, când lucrurile s-au aşezat, a realizat faptul că trebuie să-şi aducă ţara natală mai aproape. Între timp, însă „am revenit în România prima dată în 1990. A fost şi atunci un şoc, oarecum… Cred că încă mai era durerea pricinuită de felul, de motivele plecării din ţară. Am revenit, mi-am văzut rudele, locurile, am stat două săptămâni şi mi-am dat seama că încă nu sunt pregătită să fiu liniştită sufleteşte. Încă vedeam oamenii care mă evitau când am plecat – i-am înţeles! – dar într-un fel aveau acelaşi comportament şi când m-am întors. Nu mă simţeam binevenită… Plus că noi, cei care venim din afară, avem tendinţa să criticăm totul, să comparăm ce e aici cu ce e acolo: de ce nu e curăţenie, de ce nu zâmbeşti când mă serveşti… Şi eu am avut atitudinea asta, sunt şi eu vinovată! Apoi mi-am spus că trebuie să mă opresc, că sunt mai mult turist, să nu mă duc la om să-i spun că i-a căzut tencuiala de pe perete, să-l întreb de ce nu are grijă de casă”, povesteşte Monica.
Şi o întreb dacă nu cumva cei care pleacă dezvoltă un fel de sentiment de superioritate în raport cu cei care rămân. Dar iar primesc replica: „Nu e vorba că ne credem noi superiori ca indivizi, ci contează de unde venim, de ce există acolo. Nu, nu este totul perfect nici acolo, dar sunt foarte multe lucruri care în mod evident sunt mai bune”, susţine ea. Şi detaliază subliniind faptul că America supravieţuieşte şi se dezvoltă datorită organizaţiilor care susţin baza valorilor americane. „În România există tot timpul tendinţa de a spune că e vina altora pentru tot ceea ce e rău, în neregulă. În schimb, în State, oamenii sunt cei care iau atitudine, care se implică. Există foarte multe organizaţii care susţin societatea, oamenii, există implicare masivă în activitatea de voluntariat. Viaţa oamenilor nu e atât de mult influenţată de politica federală, pe când în România mi se pare că, dacă ai o iniţiativă, o poţi împlini doar prin apartenenţa la un partid, pe cale politică”, spune musceleanca.

H.O.R.A. şi ziua românilor în Minnesota

Cum a renăscut România în Minnesota? Comunitatea română de acolo a apărut pe la începutul secolului trecut, s-a dezvoltat în timpul în care ţara noastră era dominată de comunism şi a crescut după Revoluţie, mai ales datorită Loteriei vizelor. Nu este o comunitate mare, dar este unită, ca toate cele din afară. Iar de vreo zece ani contează şi mai mult în Minnesota. Atunci a apărut H.O.R.A., adică „Heritage Organization of Romanian Americans in Minnesota”, cu scopul de a păstra tradiţiile româneşti şi de a le promova în Statele Unite. Iar printre fondatori, alături de Monica, s-au aflat Eugenia Popa şi Raluca Octav. Alte două românce care au devenit americance de succes.
„Activitatea noastră o facem în mod voluntar, din dragoste pentru ceea ce încă mai credem că mai avem în sufletele noastre de români. E dorinţa de a prezenta cultura română, în special”, spune Monica. Prin H.O.R.A., românii din Minnesota participă la diverse manifestări din stat şi din State, arată ce bogăţie sufletească şi etnografică avem. Sunt organizate şi cursuri de limba română, atât pentru copii, cât şi pentru cei mai mari, fiindcă sunt tineri aflaţi la a doua sau a treia generaţie în America şi nu ştiu româneşte. Există şi o zi a românilor americani din Minnesota, decretată prin proclamaţie de guvernatorul statului pe 21 iunie 2014. O zi când pe tărâm american se joacă hora şi sfârâie mititeii pe grătar.

Filme despre istoria românilor plecaţi în State

Prin H.O.R.A. s-au realizat şi două filme documentare foarte importante, cu un subiect care în ţară încă nu a depăşit nivelul lung-metrajelor artistice cu Ilarion Ciobanu şi Mircea Diaconu (trilogia ardelenilor din Poplaca): emigrarea românească în Statele Unite. Primul a apărut în 2014, „A Thousand Dollars and Back” („O mie de dolari şi înapoi”) şi spune povestea românilor care au ajuns în Minnesota la început de secol XX.
„Through The Iron Curtain from Romania” („Trecând prin cortina de fier din România”) este al doilea documentar, care cuprinde mărturiile românilor plecaţi în State în perioada comunistă şi imediat după aceasta. Un film realizat cu fonduri oferite de statul Minnesota şi prezentat la mai multe festivaluri tematice sau manifestări dedicate României.
Este în plan şi un al treilea documentar care să cuprindă poveştile imigranţilor de după ´90 şi din acest secol. Dar, mai înainte, Monica vrea să realizeze un film despre ia românească. „Lucrăm la un documentar despre ia din Muscel”, precizează Monica. Şi spune „lucrăm”, fiindcă are şi sprijinul soţului, James von Geldern, profesor de Relaţii Internaţionale, specializat pe zona Europa de Est.

România care nu mai există

Monica şi James locuiesc în Saint Paul, capitala statului Minnesota, oraş geamăn cu Minneapolis, dar vin des în România, cel puţin asta se întâmplă de vreo patru-cinci ani. Şi vizitează şi alte locuri, inclusiv Castelul Bran, iar James susţine că şi acum îi mulţumeşte lui Dumnezeu că Monica nu e din acea zonă a lui Dracula. Iar drumul spre Bran e unul de poveste, aşa îl vede musceleanca. „Atunci când am plecat, de drumul spre Braşov, cu imaginea munţilor şi a satelor, de imaginea asta mi-a fost tare dor, nu neapărat de oameni. Iar acum mă impresionează satele, dacă aş locui aici, aş locui la ţară”, spune Monica. Deşi, stând aici, în România, poate că i s-ar schimba impresia. O recunoaşte chiar ea: „De multe ori se spune că felul în care privim noi România din afară este foarte naiv, poate că este o Românie care nu mai există”. O Românie care există şi se dezvoltă acum peste hotare, purtată în inimile românilor care îşi găsesc împlinirea departe de casă.
(material realizat cu sprijinul „Muscel TV”)