Este unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti musceleni şi unul dintre puţinii oameni care se pot face plăcuţi de la prima vedere. Poate contează şi modul său de a fi, nu neapărat calin, ci jovial. Şi poate tocmai de aceea în liceu i se spunea „Ursu” – şi nu era referire la aspect! Dar, dincolo de toate acestea şi chiar înainte de ele, există exprimarea lui nu faţă de oameni, ci faţă de literatură. Sorin Durdun este unul dintre puţinii scriitori musceleni membri ai Uniunii Scriitorilor din România, un poet premiat care ne-a oferit amănunte despre viaţa sa pe două planuri de creaţie.

Jurnalistul cu program zilnic de citit

De ziua Micii Uniri va împlini 52 de ani şi a adunat peste douăzeci de ani de presă şi peste treizeci de creaţie literară. Ambele perioade i-au fost marcate de apropierea de oameni care au prins renume în literatura română, iar primul i-a fost profesor la liceu, la Curtea de Argeş. „Poezie am început să scriu datorită profesorului meu de limba şi literatura română, criticul literar Al. Th. Ionescu. Tot datorită lui am descoperit marii scriitori şi plăcerea de a citi. Prin anii ´83-´84. Tot acolo am participat la primul cenaclu literar, mai ales că mai aveam nişte prieteni care scriau. Primele încercări au fost, ca toate încercările din poezie, nişte imitaţii, după aceea, prin exerciţiu, totul s-a dezvoltat. Aşa au devenit literatura şi scrisul marile mele iubiri”, îşi aminteşte Sorin. Discuta mult cu profesorul Ionescu, împrumuta cărţi de la el, aşa că la un moment dat a ajuns să-şi facă program de citit. „Am început să citesc serios, spre finalul liceului chiar aveam un program de lectură, citeam cinci-şase ore pe zi, cel puţin”, spune el. Lectura i-a intrat în sânge, nici acum nu a renunţat la cititul câtorva pagini pe zi, indiferent de cât e de obosit sau de stresat de activitatea ca jurnalist.
În afară de Al. Th. Ionescu, mentor şi prieten i-a fost poetul Mihai Moşandrei. Iar întâlnirea cu marele scriitor s-a petrecut prin 1987, după ce se întorsese din armată şi umbla cu „România literară” pe Bulevardul „Pardon”. În acea zi de vară, „un bătrânel care stătea pe o bancă, o apariţie inedită, cu pălărie şi costum, mă opreşte şi-mi spune să îi dau şi lui revista. Apoi m-a rugat, dacă pot, să îi duc eu ziarul în fiecare săptămână. Şi l-am întrebat cine e şi mi-a spus: poetul Mihai Moşandrei. Aşa s-a născut o mare prietenie. A devenit mentorul meu. Îmi povestea despre lumea literară a Parisului, despre Rege, despre cum a suferit în puşcărie pe timpul comuniştilor… A aflat că scriu, aşa că mi-a propus să facem la el un cenaclu. De-atunci, din iarna lui 1988, a debutat în casa lui Cenaclul «Mihai Moşandrei», care a ţinut până la moartea maestrului, în 1994. Ne adunam eu, Liviu Măţăoanu, Ion Chingaru, Ticuţă Bercea şi tineri aduşi de noi”, rememorează Durdun anii de prietenie cu maestrul Moşandrei. Iar activitatea la cenaclu a continuat în altă parte până prin anul 2000, cu tineri precum Bogdan Radu, Dan Bârzu şi alţii. A reuşit să facă şi două tabere de creaţie internaţionale. A scos „Poemul cu 1.000 de feţe”, premiat ca cel mai bun volum colectiv scos de un cenaclu. „Iar acum – spune Sorin, caracterizând viaţa literară a Câmpulungului – „e un fel de amestecătură, amestecătură de oameni îndeosebi… Nu mai e ce a fost”.

Arestat pentru citit, ajuns scriitor… de vagoane

Obişnuinţa de a citi nu a abandonat-o nici în timpul satisfacerii stagiului militar, la o unitate de pază obiective speciale pe Aeroportul Băneasa. „Nu citeam în post, dar citeam. După ce ieşeam din gardă, două ore citeam, chiar dacă ceilalţi dormeau. Citeam chinuit, într-o magazie, că nu aveam voie, era împotriva regulamentului. Iar odată am fost prins citind şi am făcut arest pentru chestia asta. Nu conta ce citeai, nu-i interesa, nu aveai voie”, povesteşte „Ursu” Sorin.
Din perioada de atunci a rămas cu nişte amintiri deosebite, ca orice bărbat care a făcut armata. Dar s-a liberat, cum se spunea, şi „m-am întors acasă cu o valiză de cărţi, nu cu ţigări şi băuturi bune luate de la aeroport, ca ceilalţi”. Iar acasă au început discuţiile cu părinţii despre ce urma să facă în viaţă. „Tata, având pământ la Măţău, a zis că trebuie să fac Agronomia, mai ales că eram băiatul cel mare. M-am dus la Bucureşti, ai mei ştiau că mă duc la Agronomie şi m-am oprit la Facultatea de Filologie. N-am intrat la zi, ci pe locurile de la fără frecvenţă. Şi asta fiindcă eu voiam să devin scriitor, asta aveam în cap”, spune Sorin Durdun. Şi a ajuns scriitor, dar nu în sensul normal, mai ales că meseria nu exista în nomenclator, ci scriitor de vagoane. Povesteşte el: „În timp ce făceam facultatea, trebuia să lucrez. Primul meu loc de muncă a fost la o fermă, la CAP Schitu Goleşti. Nu aveau post pentru funcţia mea, dar m-au angajat. Trebuia să mă duc în gară la cariera de piatră. Dar ce să fac eu acolo? Nimic, mi s-a spus! Vin vagoanele, le încarcă ceilalţi şi tu le numerotezi. Ei bine, de-atunci eu am fost scriitor, pentru că eram scriitor de vagoane. Apoi am fost tehnician la CAP Lereşti, şef de fermă la Râuşor, apoi şef la Protecţia Plantelor Schitu Goleşti, apoi am renunţat şi am plecat la Bucureşti”.

Viaţă la cenaclu şi la „Hai la noi”

Până la plecarea la Bucureşti, Sorin deja se lansase ca poet. A debutat în Revista „Argeş”, în urma unui concurs naţional de poezie în care a luat chiar premiul revistei („Bineînţeles că am fost fericit, mă credeam cel mai mare poet”). Apoi exista implicare – dinainte de întâlnirea cu Mihai Moşandrei – la Cenaclul literar „Tudor Muşatescu” din Câmpulung, condus de profesorul Marian Petry. „Veneau oameni destul de bine pregătiţi acolo, scriitori pe care îi ştim deja, precum Maria Chirtoacă, Ion Chingaru, Lavinia Bădulescu, dar şi cei tineri precum Liviu Măţăoanu, Florin Popescu, Adrian Dumitrescu… Veneau şi cei de la Măţău, Ion Popescu, Valentin Burhan, Cezar Neacşu, Aurelian Manole, Ion Mârzac… Erau mai mulţi…. Apoi, după şedinţă, urma vizita la berărie, la «Hai la noi», sau plimbare în Parcul Kretzulescu, acolo unde se discuta despre literatură până dimineaţa…”

„Gaşca de nebuni frumoşi” de la Piteşti

Revenind la plecarea la Bucureşti, aceasta a fost, după cum spune chiar el, „un fel de navetă între Piteşti şi Bucureşti, pentru că, între timp, am lucrat la câteva ziare în Piteşti. După 1990, acolo am descoperit o gaşcă de nebuni frumoşi şi s-a format Cenaclul „Sind”, la Casa Sindicatelor. Şi erau oameni care şi acum scriu: avocatul Florentin Sorescu, Gabriel Grigore, de la «Jurnalul de Argeş», Nicoleta Popa, profesorul universitar Dragoş Popescu, Alexandru Ştirbu, patron de librărie… Eram mulţi… La început noi am fost sub aripa unui nucleu format din scriitorii optzecişti ai Piteştiului, precum Călin Vlasie, Nicolae Oprea, Mircea Bârsilă, Al.Th. Ionescu şi Dumitru Augustin Doman. Am avut noroc că puteam publica în revista «Calende», că am stat pe lângă unii dintre scriitori şi critici literari importanţi, de la care am avut ce învăţa”.
În volum a debutat în 1997, cu „Eu nu oblig pe nimeni să mă asculte”. Cronicile au fost favorabile, chiar a luat premiu pentru cel mai bun volum de poezie al Revistei „Calende”. Au urmat apoi „Poemul cel mai lung”, prin 2000, premiat la Salonul de Carte de la Focşani, un volum de reportaje şi unul de eseuri, „Lumea văzută prin lentile” şi „Pretexte”. Ultimele două sunt şi rezultatul activităţii de jurnalism. Acum a definitivat un alt volum de poezie, denumit „La umbra kitschului în floare”. Plus că mai are apariţii în şase antologii şi în dicţionare ale scriitorilor.

Nu oricine e scriitor, chiar dacă publică

Se poate trăi din scris? Sorin Durdun spune că nu! „Foarte puţini scriitori din România se pot întreţine din ceea ce scriu. Cei care au pe cineva în spate. La noi nu există un impresariat în acest sens, nu există mecenat. Ca să trăieşti din scris ar trebui să scoţi în fiecare an câte o carte şi să fii sprijinit. La noi nu se investeşte în scriitori. De fapt, chiar şi în Occident e la fel. Un mare scriitor american are o fermă de capre şi din asta trăieşte”, este de părere Sorin. Şi îl întreb şi cum e cu uşurinţa de a publica, de a avea bani să îţi permiţi să apari ca autor de carte. „Eu le-aş da un sfat celor care vor să publice de dragul de a-şi vedea numele pe o copertă de carte: cu banii mai bine se duc şi călătoresc… Fiindcă e rău să ai numele pe o carte şi să nu te citească nimeni…”. Şi, susţine Sorin, „un scriitor nu are cum să reziste fără critica literară. Iar criticii sunt şi cei care îţi favorizează sau îţi împiedică accesul în Uniunea Scriitorilor din România. Pentru a ajunge acolo trebuie să faci faţă unei selecţii riguroase. În primul rând trebuie să ai minimum trei cărţi publicate. Apoi, pentru fiecare carte, patru-cinci cronici făcute de critici literari importanţi. Urmează un referat de la cel care te propune şi care trebuie să fie tot critic literar, după care intri în comisie. Dacă dosarul îţi este acceptat, timp de doi ani eşti membru stagiar. Dar, dacă nu mai publici, dacă nu dovedeşti în continuare că eşti scriitor, nu vei deveni membru titular”, explică Sorin cum stau treburile. Iar el este membru al USR din 2004. Din Câmpulung mai este acolo doar Maria Chirtoacă. Mai era Liviu Măţăoanu, dar acum e la Bucureşti.

Despre poezie ca artă şi despre meşteşugul de a scrie versuri

Cum scrie poetul Sorin Durdun? Ne explică tot el cum e cu acest lucru: „Creaţia este un proces îndelungat, nu te poţi pune la masă şi într-o lună să ai gata un volum. Nu, poezia e în minte, în suflet, stă acolo mult timp… Trebuie să trăieşti poezia şi poezia să te trăiască pe tine. Versuri poţi să scrii, poezie e mai greu. Există riscul să ajungi la un nivel să faci poezie oricând, dar ca meşteşug, nu mai e poezia-poezie, nu mai există acel frumos, acel inedit. Mă pot aşeza acum la calculator şi până dimineaţă să scriu un volum, pentru că ştiu cum se face poezie. Dar aia ar fi o făcătură”. Şi susţine că „poezia din ziua de azi este o revenire la poezia clasică, modernă, cea de dinainte de anii ´80. Poetul de azi nu mai experimentează, merge mai mult pe imaginaţie, pe deschiderea sufletului”.

„Jurnalismul te macină, te epuizează”

În plin extaz creativ, în tinereţe, dacă tot nu a ajuns fermier, trebuia să se ocupe cu ceva. Şi a urmat viaţa de jurnalist, „pentru a-mi câştiga existenţa”, după cum spune el. „Am debutat imediat după ´90 şi am făcut-o în «Jurnalul de Argeş». Şi am ajuns să fac jurnalism şi din cauza amicului Gabriel Grigore. Era inevitabil, toţi cei din cenaclul de la Piteşti lucrau în presă”. Iar Sorin e dur când caracterizează activitatea de presă: „Jurnalismul te macină, te epuizează, nu e ca şi literatura. Ca să fii un bun jurnalist în primul rând trebuie să-ţi păstrezi moralitatea, să nu devii unealtă. Acum jurnalismul nu mai atrage şi nu o mai face fiindcă e o muncă destul de grea, care cere implicare continuă. Dacă nu te implici, nu rezişti. Şi de-aia nu mai apar tineri în presă, cum s-a întâmplat imediat după 1990”.
Ca jurnalist a trecut prin multe. Are şi amintiri plăcute şi amintiri pe care ar dori să le uite. „Cred că pentru mine a fost o piatră de încercare acel demers reuşit de a scoate din puşcărie o femeie condamnată nu pe nedrept, dar care probabil a făcut un gest greşit fiindcă avea acasă foarte mulţi copii de crescut. Asta se întâmpla prin 2003”, vorbeşte el despre o campanie de presă pe care a susţinut-o pe când era la „Muscelul”. A fost unul dintre momentele plăcute, altfel au existat şi vremurile când a trebuit să facă faţă unor procese de calomnie. Şi nu e deloc plăcut să ai parte de aşa ceva! „De multe ori m-am întrebat de ce fac jurnalism. În cei peste 20 de ani de presă am încercat să mă las, dar, nu ştiu, a devenit un mod de viaţă. Cred că nu ştiu să fac altceva. Dacă iau o pauză, nu-mi mai găsesc locul”, susţine Sorin.
Acum e redactor şi realizator de emisiuni la Clar TV Muscel. Îi place ceea ce face, dar îi este dor de presa scrisă. Plus că „mie întotdeauna mi-a plăcut cum se făcea presa înainte, când erai nevoit să descoperi singur lucrurile, să cauţi documente, să vorbeşti cu oamenii… Astăzi informaţia circulă mult mai repede, o găseşti peste tot… Nu că ar fi rău, dar asta nu înseamnă jurnalism. Una e să dai informaţia, alta e să faci din ea o ştire”, spune el. Şi crede că presa mai contează şi în ziua de azi.

Un poet cu speranţă

Cei doi copii ai lui Sorin Durdun, Alexandra şi Andrei, nu au chemare către literatură, deşi au pasiunea cititului. „Poate nepoţii”, zâmbeşte poetul. Dar ce fel de poezie va mai fi, vine întrebarea, în condiţiile în care e greu de crezut că societatea va mai tinde spre aşa ceva. Dar Sorin mă contrazice: Deşi „societatea trăieşte o perioadă de experimente, de inovaţii, întotdeauna arta o ia înaintea societăţii. Şi ne vom linişti! Eu cred în viitorul României, deşi românul e instabil. Începe ceva şi nu duce la bun sfârşit. Tinerii de azi ştiu ce vor, noi nu ştim nici acum”, susţine el.

„Aveţi curaj să mă votaţi?”

Sorin Durdun a trăit multe în deceniile de presă. S-a implicat în mai multe acţiuni umanitare, a organizat şi evenimente pentru instituţiile de presă la care a activat şi îşi aminteşte zâmbind de anii când eram colegi şi „tu mă trimiteai pe teren, iar eu mă duceam cu colegul Bogdan Burhan la film”. Are două titluri de campion la Cupa Presei la Fotbal în sală, un titlu şi mai multe medalii de argint şi bronz la Cupa Presei la Tir. Asta deşi susţine că de mic şi-a dat seama că nu îl atrage sportul, deşi a făcut trei ani de atletism în generală, la Liceul Sportiv din Câmpulung.
Tot cariera în presă l-a dus şi către politică. Perioade scurte, una incluzând şi o candidatură la Consiliul Local Câmpulung, ca membru PC. A rămas şi acum de neuitat sloganul său electoral: „Eu am curaj să candidez, voi aveţi curaj să mă votaţi?”.

Neclintit în post, în timp de cutremur

Poveştile lui Sorin Durdun sunt multe şi interesante. Ar fi şi despre pasiunea sa de a pescui – „E modalitatea mea de a mă detaşa de tot”- despre participarea la vânătoare, despre Armată. Da, să revenim la armată!
Nu doar că a făcut arest pentru că a citit, dar putea ajunge ofiţer. Asta pentru că prima dată a ajuns la Şcoala de Ofiţeri de la Sibiu. A stat o jumătate de an şi a renunţat. Şi a fost mare tam-tam, fiindcă la mijloc se afla şi un general din Măţău.
Şi a mai fost cutremurul din 1986, din august, care l-a prins de gardă chiar în postul nr. 1, la Drapel, la uşa comandantului. Toţi au părăsit unitatea, numai el nu. A venit comandantul gărzii: „Ce faci aici, eşti nebun? Ieşi afară, că e cutremur!”. „Eu apăr drapelul şi nu ies, că apoi mă băgaţi la arest”, i-a replicat Sorin. Nu a fost la fel de milităros atunci când a fost prins dormind în postul din aerogară. S-a ales cu două zile de arest!
Material realizat de Cătălin Ion Butoiu