Poezii comuniste de Ludmila Ghiţescu

Ludmila Ghițescu a fost o adevărată Doamnă a literaturii piteștene. Născută la 1 decembrie 1918, la Volintir, județul Cetatea Albă, Basarabia, decedată la 2 ianuarie 1991, la Pitești. Stabilită în Țară, după ce fusese remarcată de Nicolae Iorga, Ludmila va ajunge la Pitești, unde se va căsători cu omul de cultură Mihai Ghițescu. Împreună vor înființa cenaclul „Liviu rebreanu”. Zeci de ani, casa lor va fi gazdă generoasă pentru marii scriitori ai vremi aflați în trecere prin Pitești.

Cunoscută ca poetă, Ludmila Ghițescu va da lovitura târziu, cu romanul de dragoste „Enigma unui ametist”, vândut pe sub mână în anii 80 ai secolului trecut (există și o continuare, dar persoana care deține manuscrisul refuză să-l publice!).
Dar, pentru a-și publica volumele, Doamna Ludmila a făcut compromisuri cu regimul comunist, publicând versuri mai ales în „Omagiile” pentru Elena Ceaușescu.
Să dăm două exemple, din 1978 și 1987, adresate Cârmaciului.
Cele două strofe sunt chiar interesante puse în paralel, pentru că aparțin unor momente diferite - 1978 și 1987 - și permit observarea unei degradări progresive a limbajului poetic sub presiunea discursului propagandistic”.

„Flămânzi de soare...” - poezia ca decor al mobilizării ideologice
Prima strofă este un exemplu aproape didactic de confiscare a limbajului liric de către vocabularul propagandei: „Flămânzi de soare, de lumină multă,
Ne avântăm în muncă cu zâmbet de fecioare/ Zidim o țară de oțel și granit, unită:/ Conducătorul e arhitect al lumii viitoare”
Versul inaugural, „Flămânzi de soare, de lumină multă”, pare, la prima vedere, să deschidă un registru metaforic luminos. Dar metafora este atât de convențională, încât nu mai produce imagine poetică, ci doar semnal ideologic. Soarele, lumina, viitorul, munca, unitatea - toate sunt cuvinte care, în contextul poeziei encomiastice comuniste, nu mai funcționează ca elemente ale unei experiențe individuale, ci ca piese ale unui vocabular colectiv obligatoriu.
Mai grav este că verbul „ne avântăm” transformă poezia într-un fel de comandament. Subiectul liric nu mai contemplă, nu mai descoperă, nu mai trăiește o experiență; el execută o mișcare prescrisă. „Noi” este un subiect colectiv fără individualitate, iar poezia nu face decât să-i furnizeze acestui „noi” o formulă de autocongratulare.

Imaginea „zâmbet de fecioare” este, din punct de vedere estetic, una dintre cele mai vulnerabile ale strofei. Alăturarea dintre „muncă” și „zâmbetul de fecioare” produce o dulcegărie aproape involuntar comică. Munca - realitate materială, socială, adesea grea - este cosmetizată până la pierderea oricărei concreteți. Nu mai avem muncitori, uzine, oboseală, conflicte, dificultăți sau experiențe individuale, ci un cor de ființe permanent fericite.
Este exact mecanismul prin care realitatea este înlocuită de reprezentarea ei propagandistică.
Apoi vine „Zidim o țară de oțel și granit”. Metafora este masivă, dar nu profundă. „Oțelul” și „granitul” sunt substantive cu rezonanță monumentală, menite să producă impresia de forță, durabilitate și măreție. Numai că această monumentalitate este pur decorativă: poetul nu construiește o imagine, ci supralicitează simbolic realitatea.

Iar finalul strofei anulează orice posibilă ambiguitate: „Conducătorul e arhitect al lumii viitoare”.
Aici poezia își abandonează aproape complet pretenția de poezie și se transformă în mitologie politică explicită. „Conducătorul” nu mai este un personaj al poemului, ci centrul unei cosmologii. El este „arhitectul” viitorului, adică autorul ordinii istorice însăși.
Metafora arhitectului este relevantă tocmai prin disproporția ei. Un conducător politic devine constructorul „lumii viitoare”. De aici începe alunecarea de la cultul personalității la sacralizarea puterii politice: conducătorul nu mai administrează prezentul, ci proiectează viitorul. În acest punct, poezia nu mai reprezintă realitatea, ci contribuie la fabricarea unei realități imaginare.
„În anii lumină...” - A doua strofă, publicată în 1987, este și mai revelatoare: „În anii lumină din zare în zare/ În inima țării Partidul pulsează / Conducătorul iubit strălucind ca un soare. / Cu dăruire, la pace veghează”.
Dacă prima strofă mai păstra aparența unei mici scenografii a muncii colective, aici asistăm la reducerea aproape totală a poeziei la formule encomiastice.

„Anii lumină” este deja o expresie suspect de artificială. Lumina nu mai este experiență, revelație, natură sau simbol interior, ci adjectiv ideologic aplicat timpului istoric. Timpul regimului trebuie să fie, prin definiție, luminos.
Dar versul următor - „În inima țării Partidul pulsează” - este și mai important. Partidul este transformat într-un organ vital. Țara devine un organism, iar Partidul îi ocupă centrul biologic. Metafora „pulsează” nu este inocentă: ea sugerează că existența însăși a națiunii depinde de prezența Partidului.
Este o metaforă totalizatoare: Partidul nu mai este o instituție politică printre altele, ci devine inima organismului național.
Iar imediat după aceea apare „Conducătorul iubit”. Formula nu mai are aproape nimic individualizant. Ea este o etichetă ritualică. Poetul nu ne spune de ce este iubit conducătorul, nu construiește o experiență afectivă și nu produce o imagine psihologică. „Iubitul” este declarat ca atare.

Cu alte cuvinte, poezia nu descrie iubirea; o ordonă.
„Strălucind ca un soare” închide cercul simbolic început în prima strofă. Soarele din 1978 revine în 1987, dar între timp imaginea a devenit aproape mecanică. Conducătorul este solar, Partidul pulsează, țara este luminată, iar timpul este lumină. Rezultatul este o cosmologie de propagandă în care toate metaforele conduc spre aceeași sursă de lumină: centrul puterii.
Ultimul vers, „Cu dăruire, la pace veghează”, adaugă încă un clișeu de manual. „Dăruire”, „pace”, „veghe” aparțin repertoriului encomiastic și au rolul de a produce o imagine morală impecabilă a conducătorului. Nu mai există conflict, contradicție, responsabilitate concretă sau problematizare. Există numai virtuți proclamate.
În acest sens, cele două strofe pot fi citite ca mici documente ale cultului personalității transformat în retorică versificată: poezia nu mai interoghează lumea, ci o decorează ideologic. Iar cu cât se apropie de 1989, cu atât această decorare devine mai transparentă, mai schematică și, paradoxal, mai puțin poetică.