Poetul şi jurnalistul Aurel Sibiceanu: „Acum aproape 10 ani am trăit un şoc de nostalgie” (I)

de | 14.01.2016 16:40 | Cultură

# Convorbiri neconvenţionale

# „Cronicar al anilor ratării”… Literatură realistă, de ficţiune, personaje concrete, închipuite, întâmplări petrecute, imaginate, muncă de grămătic la curtea timpului, fantezie de scriitor?
– O întrebare complexă, pe care şi-o pun, cel mai adesea, împătimiţii de memorialistică, de jurnale etc. Acum aproape 10 ani am trăit un şoc de nostalgie, dacă pot spune aşa. Aveam puţin peste 50 de ani şi ceva necunoscut mi-a împins mintea în trecut; va fi fost pentru că o vârstă nouă îmi dăruia o  nouă psihologie?, ori o stare indusă de plecarea prematură a multor colegi de generaţie în Lumea Cealaltă… Sentimental cum sunt, mi-am zis să scriu despre lumea literară piteşteană, în care am trăit. Am început prin a fixa pe hârtie o schiţă a primilor ani, când am venit în Piteşti, din raiul Bărbăteştilor mei, un sat argeşean, aflat dincolo de Răchiţelele de Sus, la nici un kilometru, unde Urmuz a fost, la începutul veacului XX, pentru scurtă vreme, judecător de plasă. Tot meşterind la schiţa asta, mi-am mai pus o întrebare: ce s-a petrecut aici de nu s-a mai răzbătut, literar, decât arare, dincolo de marginile judeţului? Să fi fost duhul Piteştilor vechi, un târg de negustori, puţin prietenos cu literatura şi artele? Să fi fost rumoarea oraşului nou, industrializat cu anasâna, ispravă din care a ieşit un cetăţean ciudat – nici ţăran, nici orăşean, unul care în zilele libere sau la sfârşit de săptămână se suia în „rată” şi mergea la părinţii care agonizau într-un sat cu făptură stranie, pocită de colectivizare, îmbătrânind fără de veste? Ori, îmi ziceam, te pomeni că generaţia mea a purtat în subconştient tarele comunismului, drama prăbuşirii lumii părinţilor? Nu ştiu dacă am răspuns pe de-a întregul la aceste întrebări, m-am lăsat purtat de scris. După mai bine de zece pagini m-am oprit şi am citit tot ce scrisesem. Prima impresie lăsată de text seamănă cu întrebarea  Dumitale, Nene Marine! Parcă citeam o poveste închipuită, a altcuiva, deşi ea, povestea, era în sufletul meu. „De unde vine, totuşi, senzaţia de ficţiune?”, m-am întrebat. Ştiam că totul a fost aievea, că prietenii mei şi întâmplările cu ei, despre care făceam vorbire, au fost şi mai sunt în realitate, că îmi zâmbesc din fotografii şi-mi grăiesc din manuscrisele ce mi le-au încredinţat. Am publicat primele episoade, supravieţuitorii boemei piteştene au început să-mi confirme cele scrise, dar senzaţia de ficţiune tot stăruia! Într-o zi a venit explicaţia – mi-am amintit de ceea ce psihologii numesc „bariera roz”, adică acea capacitate a memoriei afective, numită amintire, de a reţine din trecut doar episoadele frumoase.               
# Marii boemi ai Piteştilor. Unici în istoria oraşului. Octav Pârvulescu, Gigi Ionescu și câţi alţii pe care i-ai salvat din anonimat. Și care mai aşteaptă să nu se scufunde. Nesupuşi dogmelor, comenzilor, obligaţiilor. Indiferenţi, independenţi, sfidători, gunoi în ochii puterii comuniste. Ce-ai putea spune despre fiecare în parte?
– O, tempora… Cei doi, pomeniţi fie în veac, Gigi Ionescu şi Octav Pârvulescu, şi-au risipit adevărata fiinţă (cu asupra de măsură) mai mult în viaţa reală şi în oralitate, au rămas în amintirile supravieţuitorilor şi vor dispărea o dată cu ele, dacă nu-s însemnate pe hârtie sau în memoria virtuală, această năzbâtie nouă… Deşi a fost actor de estradă, Gigi a fost un om trist, trist dar revoltat împotriva „lumii noi.” Cunoscător al culturii occidentale (literatură, teatru, muzică, film), Gigi ne-a fost, nouă, celor tineri, mentor generos în toate – pe mulţi ne-a eliberat de complexul regimului, ne-a învăţat să citim, ce să citim; mulţi veneam de „la ţară” şi Gigi ne-a făcut despărţirea de lut mai suportabilă. Octav era tot un om trist, dar tristeţea lui era mascată de un romantism incurabil, de speranţa aproape inepuizabilă, nutrită faţă de noua generaţie – întotdeauna găsea timp şi delicateţe pentru a parcurge o poezie a cuiva, pentru a-l încuraja pe tânărul autor. Întâi remarca lucrurile reuşite, apoi vorbea despre stângăcii, cu sfială, ca şi cum ar fi fost ale lui… Pot spune că în multe cazuri a fost prea generos. I-am şi „reproşat” asta şi răspunsul lui Papa (aşa îi spuneam cu toţii) a fost de o rară frumuseţe: „Aurică, copiii ăştia decât să bată mingea, fără speranţă că vor ajunge vreun Dobrin sau Oblemenco, mai bine să scrie. Ştiu, nu vor ajunge clasici, da’ măcar vor învăţa să scrie corect româneşte, măcar atâta…”
Prof Marin Ioniţă

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii