Poetul şi teoreticianul Cezar Baltag este unul dintre scriitorii de prim-rang al generaţiei ’60, menţionat, ca atare, în toate istoriile şi dicţionarele literare contemporane. Şi-a câştigat acest statut de la bun început, alegând, la acel moment, din convingeri pe care numai naivitatea vârstei ţi le poate ierta, să plătească un greu tribut ideologiei comuniste. La Piteşti, Baltag a terminat liceul, coleg fiind cu preşedintele Emil Constantinescu, cel care, la revederea din ’97, a şi adus vestea, la Brătianu, a dispariţiei poetului.

A debutat odată cu Nichita Stănescu

Poetul Cezar Baltag, după ce publică pe linie în presa literară a vremii,  debutează în volum la doar 21 de ani, în toamna anului 1960, la Editura E.S.P.L.A., în colecţia Luceafărul, deodată cu Ştefan Bănulescu, Ilie Constantin, Nichita Stănescu şi Nicolae Velea. Volumele publicate ulterior, de un manierism bine remarcat de critica literară, îl vor menţine ,,în cărţi’’ câteva decenii. Cezar Baltag s-a născut aşadar la 26 iulie 1939 în localitatea Mălineşti din judeţul Hotin al României Mari. A fost un poet, eseist şi traducător de referinţă în literatura română. Este fiul Margaretei (născută Alexandrescu) şi al lui Porfirie Baltag, preot, frate cu criticul literar Nicolae Baltag şi soţ al poetei Ioana Bantaş.

În 1944 familia sa se refugiază din Basarabia în Muntenia

În 1944, familia Baltag se refugiază din Basarabia şi se stabileşte la Mereni în judeţul Vâlcea, însă urmează Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost „I.C. Brătianu”) de la Piteşti şi, din 1955, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (secţia critică şi istorie literară), luându-şi licenţa în 1960. După 3 ani de şomaj, în 1963 e încadrat corector, apoi redactor la „Gazeta literară”, unde este coleg cu Nichita Stănescu. Între 1968 şi 1974, este redactor-şef adjunct la „Luceafărul”, din 1974, redactor, iar din 1990 până la moarte, redactor-şef la „Viaţa românească”. În 1972, primeşte o bursă în Statele Unite, prilej cu care, în aprilie 1973, îl vizitează la Chicago pe Mircea Eliade. Întâl­nirea cu istoricul religiilor o va considera „definitorie pentru cristalizarea demersurilor şi căutărilor (sale) intelectuale”, fiind convins că „şi-a găsit cu adevărat «maestrul spiritual»”. A debutat editorial în 1960, cu volumul de versuri „Comuna de aur”, în colecţia „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1966, 1973, 1985, 1995), Premiul Academiei Române (1981) şi Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru integrala operei poetice (Botoşani, 1993).

Opera

Primele două volume, Comuna de aur şi Vis planetar (1964) (repudiate mai târziu de autor, care va reţine foarte puţin din ele în culegerile retrospective), sunt marcate de conjunctura politică din momentul apariţiei. Totuşi, fie şi distorsionat, ele lasă a se întrezări poezia care l-a consacrat.  Volumul Răsfrângeri (1966) confirmă un poet care cu fiecare volum îşi va arăta o nouă faţetă a talentului, într-o îndelungată căutare de sine. Răsfrângerea înseamnă şi oglindire reciprocă a lucrurilor – mod de a induce rezonanţa universală şi euritmia. Jubilaţia ei apare însă contrapunctată de insistenta prezenţă a simbolului trecerii. Confesiunea lirică se drapează deocamdată într-o rostire aproape axiomatică, abstractă, ce răceşte fluidul vital şi impersonalizează expe­rienţa care îi stă la bază: „Cel ce nu e a venit,/cel ce e s-a risipit,/eu însămânţez în lucruri/ sufletul lui Heraclit”. Lirismul abstract (suspectat chiar de preţiozitate şi artificiu) se prelungeşte şi se intensifică în „Odihnă în ţipăt” (1969), carte saturată de interogaţii ontice şi de chestionări ale arheologiei Fiinţei, ale eului propriu şi ale devenirii-drum către moarte: „Şi rădăcinile rămân în nimic./Şi ochiul cade strigând./Ce vede, Doamne, un ochi ce cade/şi cât vede el/strigând, şi nemai-auzindu-se?”. Fără a îngheţa acest flux liric, „Şah orb” (1971) încearcă formule din vecinătatea poemului în proză şi a eseului liric, combinat cu evocarea autobiografică (interpre­tarea unor experienţe semnificative în ordinea formării poetice). Orientarea către ludic, amorsată în câteva poeme în versuri, explodează în volumul „Madona din dud” (1973) – revanşă aproape ostentativă pe care şi-o ia poetul ca replică la obiecţia de abstracţiune şi obscuritate. În „Unicorn în oglindă” (1975), critica a văzut o etapă în care poetul renunţă la pitoresc şi la muzicalitate şi esenţializează discursul liric, fără a abandona scheletul imageriei mitice. Acum se lasă mai bine percepută dimensiunea iniţiatică a poeziei. Două experienţe au stat la originea ei: întâlnirea cu Eliade şi dispariţia neaşteptată, prematură a fratelui poetului, în 1975. Pentru o vreme, lirismul îşi mai păstrează vocea impersonală, însă obsesia astralului, a albului conferă, prin ele însele, o vibraţie înaltă poemelor. „Dialog la mal” (1985) este, dacă se poate spune aşa, cartea celei de-a doua consacrări a lui Baltag, de data aceasta ca poet orfic. Apare consemnată aici o experienţă (iniţiatică) a „trecerii paradoxale”, a „pragului”, „malului”, „uşilor” etc. dintre lumi. „Finalitatea soteriologică se conjugă în Euridice şi umbra” (1988) şi în „Chemarea numelui” (1995) cu un aflux biografic (dispariţia prematură a soţiei poetului). Poezia de eteruri nelumeşti şi de metafore ale distanţării şi impersonalizării se individualizează în sensul cel mai propriu, fără a deveni în vreun fel anecdotică sau retorică, ci păstrându-şi altitudinea zborului. Elegii, bocete, ritualuri incantatorii ale trecerii, toate acestea filtrate prin drama personală, versurile din ultimele două volume alcătuiesc totodată o artă poetică: poezia ca mijloc al mântuirii. O suită de eseuri, apărute mai întâi în reviste, confirmă o dată mai mult identitatea lirică a lui Baltag drept unul dintre cei mai cultivaţi poeţi ai epocii. Eseurile dezbat teme capitale pentru înţelegerea operei sale: sacrul şi poezia, sau texte teoretice fundamentale referi­toare la acestea, de la James Frazer, Rudolf Otto şi Lucian Blaga la Mircea Eliade, Martin Heidegger, Paul Ricoeur şi Sergiu Al-George. O temă reiterată este aceea a rigorii poetice faţă în faţă cu aleatoriul avangardiştilor. Câteva eseuri despre meta­foră par începutul unei cercetări de anvergură. Preocupările traducătorului sunt convergente cu opera poetului şi eseistului, în condiţii potrivnice, a tradus şi publicat Istoria credinţelor şi ideilor religioase (I-III, 1981-1988), fundamentala sinteză a lui Mircea Eliade. A continuat cu „Dicţionar al religiilor” de Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (1993) şi cu „Nostalgia originilor” de Mircea Eliade (1994).
Marius Ionel