Web Analytics
scris joi, 24.11.2016

Poeta piteşteancă Otilia Nicolescu

Otilia Nicolescu s-a născut la 3 ianuarie 1932, în satul Drăghici din comuna Mihăiești și a decedat la Pitești, la 28 septembrie 1993. Poeta a fost fiica lui Ion Tuța și a Elenei (născută Neagoe), proprietari și negustori de var. Otilia Nicolescu a urmat cursurile Liceului de fete din Pitești, iar bacalaureatul l-a obținut în anul 1951. După absolvirea Școlii de farmacie, în 1963, devine asistentă de farmacie și apoi tehnician chimist. Protagonista noastră a fost și redactor la revista „Argeș” între anii 1970 și 1973.

Poeta piteşteancă Otilia Nicolescu

A suferit de o boală incurabilă

Otilia Nicolescu debutează cu versuri în revista „Luceafărul”. După o prezență nesemnificativă într-o culegere colectivă (Cercuri de foc, 1969), publică un grupaj substanțial, „Lunecând în alb” (1970), în revista „Argeș”, îngrijită de Gheorghe Tomozei. După debutul editorial propriu-zis, din același an („Lumea care nu moare”, 1970), publică ritmic culegeri omogene de poeme și anume „Sfere muzicale”, 1973, „Ora clopot”, 1974, „Colinele somnului”, 1976, „Cămășile vieții”, 1980, „Exerciții de civilizație”, 1981 și „Spectacol imaginar”, 1985. De asemenea, Otilia a publicat și o antologie retrospectivă în anul 1987 intitulată „Poeme”. Marcată, în plan biografic, de o boală incurabilă, este o prezență discretă în peisajul liric contemporan printr-o poezie în care discursivitatea coabitează cu metaforismul.

A debutat sub semnul încrederii sincere în „Lumea care nu moare”

Debutând sub semnul încrederii sincere, în „Lumea care nu moare” (1970), a poeziei, Otilia Nicolescu face parte din familia elegiacilor lucizi, care evoluează, fără inhibiții, în limitele unei poetici discrete, de factură intimistă. Poezia devine astfel confesiune calmă și controlată, expresie a stărilor difuze și rememorare melancolică a impresiilor subiective. Refugiindu-se în spațiul armonic al „Sferelor muzicale” (1973) – cum se intitula al doilea volum, poeta își decantează viața interioară într-un fel de „cântece șoptite”. Ea fructifică principiul ordonator al armoniei clasice și își deapănă obsesiile în surdină, într-un registru monocord. Riscul devierii în sentimentalism este eludat printr-un naturism de nuanță blagiană sau prin tehnica unui colaj de impresii stilizate în genul liricii lui I. Vinea. Privirea poetei captează cu aviditate procesele materiei organice, vizând jocul metamorfozelor inefabile în poeme precum „Această taină a devenirii”. Din postura pastelistului, e conturat calendarul afectiv al anotimpurilor, dintre care predominant devine toamna, cu toate sugestiile amurgului simbolist: „În corola luminată de amurg, un sunet/un vânt s-a pornit liniștit
și-n el bat clopote/și line focuri ard/până departe în câmpia nopții/purtând corola luminată de amurg”.

Lirica Otiliei Nicolescu nu pierde prea mult din dramatismul stărilor de spirit declanșatoare

În mod firesc, traducându-și emoțiile intime – „dezgolind sentimente”, cu propria expresie – Otilia Nicolescu resimte, într-un târziu, alterarea fiorului autentic prin supralicitarea memoriei afective sau, dimpotrivă, a lucidității refrigerente. Spre a compensa deficitul de naturalețe, ea înscenează aievea un spectacol imaginar și conturează „desene” suav-naive, regenerându-și priveliștea interioară. Artificiul, deși livresc, maschează forțarea inspirației, în măsura în care versul se încheagă organic, fără crispări incoerente. Întrucât se mizează pe sugestivitatea cromatică a lucrurilor (cu albul obsesiv al purității și galbenul expierii) sau pe „miezul muzical” al cuvintelor rearanjate în veritabile exerciții de civilizație. Fascinația „ninsorilor” și, în plan simbolic, nostalgia inocenței pierdute se contrabalansează în discurs prin tentația absolutului, aspirația spre spațiul celest, conturat ca atare într-o artă poetică precum „Despre Astralia” (1983). Mai radicală în expresie se vădește Otilia Nicolescu în ultimele grupaje: „Spectacol imaginar” (1985) și ciclul inedit din antologie, „Poemul de sânge”. „Lunecarea” implacabilă spre moarte nutrește conștiința efemerității, a inutilelor zbateri pe „culoarul alb” al vieții. Devine presantă acum percepția universului agonic producând degradarea relațiilor subiectului liric cu lumea: „Spectacolul imaginar agonizează/curge o dâră subțire de sânge/pierdut în tine încerci să refaci ordinea interioară/ cauți prin măruntaiele vanității/ arunci, sortezi, pui deoparte/și miraculoasă apare limita”. În pofida obsesiei thanatice non-stimulative, poeta rămâne adepta confesiunii neutre, în care se reordoneaza melancolic noianul de impresii cotidiene. Evitând extremele, lirica Otiliei Nicolescu nu pierde prea mult din dramatismul stărilor de spirit declanșatoare. Fiindcă autoarea Spectacolului imaginar este permanent călăuzită de un singur simț al armoniei. Iar armonia emoției lirice este ilustrată prin reflexe cromatice, uneori excesiv solicitate, în versuri voit limpezi și, pe alocuri, cantabile.

Referinţe critice
# V. Felea, „Aspecte ale poeziei de azi”, 1980
# Gh. Gricurcu, „Existența poeziei”, 1986
# M. lorgulescu, în „Argeș”, nr. 6, 1970
# Dana Dumitriu, în „România literară”, nr. 28, 1973
# N. Braniște, în „Argeș”, nr. 1, 1976
# S. I. Nicolaescu, în „Argeș”, nr. 2, 1980
# R. Munteanu, în „România literară”, nr. 2, 1982
# Șt. Găitănaru, în „Argeș”, nr. 11, 1983
# C. Tuchilă, în „Luceafărul”, nr. 10, 1986.

 Opera
# „Lunecând în alb”, versuri, Biblioteca „Argeş”, 1970
# „Lumea care nu moare”, versuri, București, 1970
# „Sfere muzicale”, versuri, București, 1973
# „Ora clopot”, poeme, București, 1974
# „Colinele somnului”, versuri, București, 1976
# „Cămășile vieții”, versuri, București, 1980
# „Exerciții de civilizație”, versuri, București, 1981
# „Despre Astralia”, versuri, București, 1983
n „Spectacol imaginar”, versuri, București, 1985
n „Poeme, antologie”, București, 1987.

(M.I.)

Distribuie!

0 Comentarii

Articole asemănătoare

Ultimele articole

Omul săptămânii

Opinie

Săgeţile statului subteran SORIN ROŞCA STĂNESC

Săgeţile statului subteran

SORIN ROŞCA STĂNESCUPolitică / 12 iulie Sunt produse dovezi peste dovezi, din care reiese că oamenii de bază ai statului subteran au şantajat oameni...

Din ediția tipărită